O VIATA IN FORMA DE CRUCE

                                                                                                de  Stefania Consoli

   Multime in piata. Toti se inghesuie pentru a vedea o scena cu aparenta de nebunie. Un tanar, cunoscut in oras pentru ca este fiul unui negustor bogat si animatorul vietii mondene a tinerilor de vaza, se dezbraca  si depune vesmintele elegante in mainile tatalui sau - uimit si confuz in fata unui gest atat de insolit si teatral: "Pana acum, te-am numit pe tine tatal meu pe pamant; de acum inainte pot spune cu siguranta: Tatal nostru care esti in Ceruri, pentru ca in El mi-am pus orice comoara a mea, in El mi-am pus increderea si speranta" (Izvoare franciscane 1043).

   Acesta a fost primul anunt public al lui  Francisc, tanarul din Assisi,  al convesrtirii sale radicale, de la desfranat, la sfant - asa cum il cunoastem toti si il iubim.
  

 "Nu avea nici chip nici frumusete ca sa ne uitam la El" (Is 53,2) 

    De putin timp descoperise Francisc, in Evanghelie, cuvintele capabile sa nimiceasca orice certitudine, din cele vane, fondate pe lucruri efemere: "Vinde tot si da saracilor...iubeste pe cine te persecuta..." asa citeste, si, in incercarea care il sfasie, hotaraste sa urmeze cele citite, ad literam, fara compromisuri sau adaptari comode. Dumnezeu si gata, este de ajuns. Cuvantul Sau si nimic altceva...
   Francisc era generos, fusese mereu, cand la banchete era primul care platea pentru toti. O generozitate pe care o va lua cu sine si in noua viata pe care o incepe: se daruieste cu totul Lui Dumnezeu care il cautase. Celui pe care Il canta ca "Frumusetea, Dreptatea, Pacea si Siguranta... si toata Dulceata noastra."
   Aceasta se intampla acum 800 de ani. Era inceputul unui drum pe care un fluviu interminabil de oameni a continuat sa-l parcurga, barbati si femei, laici si consacrati, care 
de-a lungul secolelor au dorit sa urmeze pasii lui Francisc, pentru a i se asemana macar putin.
  

 "S-a despuiat pe Sine luand chip de rob..." (Fil 2,7)

    Dar care era secretul acestui om care se prezenta cu un aer ingenuu si aproape dezarmant, cu vesminte zdrentuite si picioarele goale? A acelui om care desi avusese mult se facuse "nimic" pentru a avea Totul? Ce forma a luat viata sa pentru a deveni atat de exemplara?
   O forma pe care Francisc si-a cusut-o de-a dreptul pe spate: forma crucii. O purta simbolic in tunica sa taiata tocmai in forma de cruce, ca pentru a spune ca el traia inauntrul crucii, transportand-o oriunde mergea in lume, pentru a predica. Dar daca acel simbol vorbea in exterior, mult mai profunda era conformarea cu acea Cruce de pe care  Cristos Insusi ii vorbise, intr-o zi, in vechea bisericuta din  San Damiano: "Du-te, repara casa Mea..." - ii spusese. Si el s-a dus.
   Tanarul a inteles imediat ca pentru a repara edificiul Bisericii care se clatina in acel timp, macinata de un spirit doritor de putere si imbogatire care o indeparta de la esenta evanghelica cu care incepuse, trebuia sa recurga la acelasi mijloc de salvare propus atunci de Mesia - crucea - si s-o traiasca in toata densitatea ei (Salvare, nu prostie! < Cf 1 Cor 1,23 >). Si astfel, n-a ezitat sa se despoaie de orice bogatie a familiei pentru a alege de bunavoie o saracie care adesea il lasa flamand, pentru a afirma ca numai eliberat de bunuri materiale, se obtine adevaratul Bine. Tocmai ca Isus care, intrupandu-Se, se despuiase de bogatia Divina pentru a Se face slab intre cei slabi si sa ne conduca la libertate.

  

" Mi-au strapuns mainile si picioarele" (Ps 22,18)

   Calea pe care pornise il purta pe Francisc tot mai aproape de Modelul sau, incat, pentru prima oara in istorie, se intampla unui om ceea ce pe  Calvar se consumase deja in Cristos: printr-un eveniment misterios, semnele patimirii s-au impregnat in trupul sau, facandu-l asemanator - cu totul - Rastignitului.
   Dar daca acea experienta i-a fost data de sus intr-un mod cu totul supranatural, a fost meritul lui Francisc ca s-a lasat rastignit continuu in mod invizibil dar real, prin predarea voluntara a propriilor drepturi. In orice circumstanta, se considera ultimul dintre toti si pentru aceasta ranea cu cuiele umilintei, orgoliul propriu, vanitatea naturala, concupiscenta carnii.
   Si in timp ce Isus, deschizand bratele pe  Cruce, primea in Inima strapunsa, lumea decazuta, Francisc traia o deschidere constanta fata de toate creaturile, cele atragatoare ca si cele respingatoare - pentru ca sunt urate sau "periculoase" in ochii nostri. Fratele universal deschidea bratele oricui, pentru a-i oferi imbratisarea Lui Cristos si pentru a face loc in intelegerea sa pentru cine era divizat in sine, ranit, cersetor.

  

 "Astazi vei fi cu Mine in Rai" (Lc 23,43)

   Cu ochii fixati indelung asupra Crucifixului, cine stie de cate ori nu si-a imaginat Francisc, acel moment crucial in care Isus salvase lumea! In ce privinta trebuia sa-L mai imite pentru a fi ca El? Pe lemnul pe care statea ca sa fie ucis, Isus exprimase punctul culminant al mijlocirii Sale intre pacatosi si Tatal, creand, cu oferta vietii Sale, puterea de reunire pe care pacatul o faramase. Voia ca fiecare om sa fie cu El in Paradis, asa cum ii spusese talharului cait, si pentru aceasta se dadu pe Sine Insusi, ca pret de rascumparare.
   Si in aceasta directie Francisc merse pe urmele Celui Iubit si avu indrazneala sa ceara Papei instituirea unei indulgente nemaiauzite pana atunci. "Nu vreau ani, ci suflete... o indulgenta fara oferte de bani. Vreau ca cei care vor veni in aceasta biserica (Porziuncola) spovediti si caiti, absolviti de preot, sa fie eliberati de pedeapsa si de vina, pe pamant si in Cer..."  Papa n-a indraznit sa-i respinga cererea pentru ca prea mari erau meritele acelui om care avea curajul sa se faca mic in toate.  Deci Francisc obtinu ce dorea: "Vreau sa va trimit pe toti in Paradis!" a exclamat el, exultand, in ziua consacrarii de catre Biserica.

  "Tata, in Miinile Tale Imi incredintez Spiritul"

   " Si spunand acestea, si-a dat sufletul".  Asa reda Sfantul Luca ultima clipa a vietii pamantesti a Lui Isus cand, pe Cruce,  S-a abandonat cu totul Tatalui pentru a implini o trecere necunoscuta pana atunci, dincolo de moartea crezuta definitiva. Era o abandonare totala, increzatoare, sigura de planul  divin, de destinul de inviere vesnica. O abandonare la care numai vointa este capabila sa ajunga, in timp ce trupul sfasiat, traia culmea durerii sale.
   Aceeasi abandonare caracterizeaza viata tanarului din Assisi: o incredintare neconditionata, actiunii  Divine, mai ales cand situatiile pareau contrare, opuse oricarei idei de bine. Francisc a stiut mereu sa incredinteze Tatalui, existenta sa si a fratilor. Atunci, nu este greu de inteles ca pentru el  a intampina surioara moarte  cantand, a fost un fapt absolut normal: il putea face saracutul Lui Dumnezeu, pentru ca asimilase crucea pana intr-atat incat a putut sa o depaseasca inca aici, pe acest pamant.  Inima sa libera, zbura deja in Cer!
                                                        
                                                                                   ( "Ecoul Marie, Regina Pacii" - nr.196)