IERTAREA

                 O marturisire zguduitoare

                                                                                                  de Sr. Emmanuel
                                                                                                           

      Cat de mult ne-ar place, uneori, sa ne odihnim linistiti dupa o zi deosebit de plina!  Parintele O'Malley s-a lasat deranjat in puterea noptii... si cat de bine i-a prins: il astepta o surpriza de proportii.
      Este deja ora unsprezece seara, iar parintele O'Malley se uita pe fereastra: ce furtuna cumplita!  Cat de bine este sa lasi jos povara zilei si sa te pregatesti de culcare in singuratatea presbiteriului. Dar el nu stie ca, in seara aceea, Dumnezeu are un alt plan pentru slujitorul sau...   Suna telefonul.  Este spitalul din Auburn. O voce feminina il implora:
     - Sunt Betty, o infirmiera. Veniti repede, Parinte. Va chem din sectia mea, unde este un barbat care cere sa vina un preot. Starea lui e foarte, foarte grava. Nu va trece de noaptea asta. E urgent!
     Parintele O'Malley stie ca pe coasta vestica a Statelor Unite aceste furtuni violente  nu iarta.  La radio se spune ca ar fi pericol de inundatii. Or, sunt 30 de mile (45 km) de parcurs noaptea! Inseamna sa infrunti pericolul... Iar maine, programul parohiei se anunta incarcat.  Ispita patului i se furiseaza subtil in minte.
     - Vin deindata ce va fi posibil, ii raspunde insa infirmierei si corpului sau care se apara. Am sa ajung cand am sa pot, cu vremea asta caineasca!

    " Plecati de aici !"
     Chemarea acestui suflet este mai tare, si iata-l pe parintele O'Malley pe drumuri, infruntand ploaia torentiala care ameninta neincetat sa-l opreasca din drum. I-au trebuit patru ore ca sa parcurga aceasta distanta. La spital Betty il pandeste si il conduce, imediat ce soseste, in salonul lui Tom, protejatul ei.   Omul este intr-adevar pe moarte, simtomele nu inseala.
      - Mi s-a spus ca doriti sa vedeti un preot!  Parintele a adunat toata blandetea si delicatetea pe care Cristos le-a pus in el in cursul acestor ani de preotie.  A invatat sa respecte valoarea infinita a unui suflet, mai ales in ultimul lui ceas.
     Barbatul deschide ochii:
     -  Plecati de aici !  Nu vreau sa va vad !
     Lucrurile au inceput foarte prost.  Intristat, dar nu descurajat, Parintele O'Malley se aseaza linistit si se cufunda in rugaciune.  Lasa sa treaca o ora buna, apoi face o noua incercare:
     -  Vreti sa vorbiti?
     Aceeasi reactie violenta din partea barbatului care de data aceasta-i spune:
     -  Sa se care!

     Aceeasi reactie rabdatoare din partea preotului, care se aseaza din nou si continua sa mijloceasca in pace.
    Atras ca de un magnet spre pat
     Incep sa se iveasca zorii care isi strecoara,timid, lumina pe fereastra. In curand va incepe sa vibreze orasul spalat de furtuna.  Oare acest pretios suflet va pleca fara pacea Lui Dumnezeu?
     Preotul este din nou atras, ca de un magnet, spre pat.
     -  Sunt sigur ca doriti sa vorbiti, nu-i asa?
     -  Bine... Oricum, nu mai am mult... Asa ca voi spune cum stau lucrurile!  Eu sunt alcoolic. Traiesc singur de multa vreme. Cand eram tanar, aveam serviciu bun la caile ferate. Eram mecanic.  Acum mai bine de treizeci de ani, intr-o noapte, a izbugnit o furtuna mare si toti cei din serviciul meu s-au refugiat intr-o cabana mica. Ne-am imbatat. Trebuia sa soseasca un tren iar eu eram de serviciu la schimbarea macazului.  M-am dus sa trag macazul pentru ca trenul sa mearga pe linia potrivita. Dar cu doza de alcool din mine, am tras de macaz in sens grersit. Si atunci, s-a intamplat nenorocirea: trenul s-a angajat pe o linie care trebuia sa ramana libera si a lovit din plin o masina care traversa trecerea autorizata. In masina era o intreaga familie: tata, mama, doua fetite... Au fost ucisi cu totii.  Era de Craciun.  Iar eu nu mi-am mai putut-o ierta niciodata. Si nu mi-o voi ierta niciodata!  Dumnezeu nu ma va putea ierta niciodata...  Atunci, am plecat, am lasat totul si m-am refugiat im munti. Sunt treizeci de ani de cand traiesc absolut singur, ca un salbatic.
      Tom plange in hohote. El si-a varsat drama in inima acestui necunoscut si intregul cosmar ii revine in memorie, aceasta nenorocire ireparabila, si vinovatia care-l macina fara incetare.  Nu se gandeste nici o secunda ca aceasta zguduitoare marturisire il aduce pe interlocutorul sau in stare de soc.
      Inima preotului batea sa-i sparga pieptul, dar nu este momentul sa se lase coplesit de emotii.  Omul poate muri in orice clipa, nu este nici o secunda de pierdut. Preotul il invita pe Tom sa incredinteze toate pacatele sale Lui Dumnezeu si sa primeasca dezlegarea.  Vocea-i tremura pentru ca si lui ii vine in minte o drama cumplita:
     -  Stiti, in masina, in seara aceea de Craciun, tatal si mama le luasera pe cele doua fiice ale lor... dar aveau si un baietel care a ramas acasa. Iar acest baietel... acest baietel... Eram eu!
      Tom  incearca sa se ridice, uluit, si nu mai poate rosti nici un cuvant.
     -  Aveti iertarea mea, Tom... Sunteti iertat! sopteste preotul, asa cum soptesti un secret intim.
      Iar cand, la rasaritul soarelui, barbatul adoarme in moarte, lui nu-i mai este frica de Dumnezeu.
      Daca copilul care a scapat a iertat ceea ce era de neiertat, oare Dumnezeu ar mai putea sa nu-i ierte pacatul?
                                                    ( din "Regina Pacis" nr.219 - "Feu et Lumiere" nr.252)

      

                

Papa Ioan Paul II in celula lui Ali Agca (iertandu-l pe cel care

l-a impuscat)

Papa Ioan Paul II a fost spovedit de un cersetor - fost preot

    Pe postul de televiziune al Maicii Angelica din Statele Unite (EWTN), s-a relatat un episod inedit din viata lui Ioan Paul al II-lea.

    Un preot nord-american, ce facea parte din arhidieceza de New York, se ruga intr-una dintre parohiile de la Roma cand,  la intrare, s-a intalnit cu un cersetor.  Dupa ce l-a privit atent un moment, si-a dat seama ca il cunoaste pe acel om.  Era un coleg al sau de seminar, care fusese hirotonisit in aceeasi zi cu el, si care acum cersea pe strazi.

    Dupa ce s-a prezentat si s-au salutat, preotul a ascultat de pe buzele cersetorului cum acesta isi pierduse credinta si vocatia, si a ramas profund miscat.  A doua zi, preotul sosit de la New York avea posibilitatea sa asiste la slujba privata tinuta de Papa, pe care il putea saluta, asa cum se obisnuieste, la sfarsitul celebrarii.  Venindu-i randul,  acesta a simtit impulsul sa ingenunchieze in fata Sfantului Parinte si sa-i ceara sa se roage pentru vechiul sau coleg de seminar, descriindu-i Papei, pe scurt, situatia.

    A doua zi, a primit o invitatie de la Vatican pentru a lua cina cu Pontiful, solicitandu-i sa il ia cu el si pe cersetorul de la parohie.  Preotul s-a intors la parohie si a vorbit cu prietenul sau despre dorinta Papei.  Odata convins, l-a dus in camera unde statea el si i-a oferit haine si mancare.

    Dupa cina, Pontiful i-a cerut preotului sa-i lase singuri si l-a rugat pe cersetor sa il spovedeasca.   Impresionat, barbatul i-a zis ca nu mai era preot, insa Papa a raspuns: "Odata ce ai fost hirotonisit preot,  ramai preot pentru totdeauna."

    "Insa nu mai am atributiile unui preot", a insistat cersetorul, primid urmatorul raspuns: "Eu sunt Episcopul Romei si pot avea grija de asta".  Barbatul a ascultat spovada Sfantului Parinte si i-a cerut ca si acesta, la randul sau, sa-i asculte confesiunea, dupa care a plans cu amaraciune.

    La sfarsit, Ioan Paul al II-lea l-a intrebat la ce parohie cersise si l-a facut asistent al parohului de acolo, responsabil cu cersetorii din acea zona.

       Asteptam un...declic!

                               Alexis  W.                                                                         

                       

    Era in timpul Zilei Mondiale a Tineretului, la Paris, in sarbatoarea Sfantului Bernard, un mare prieten al Sfintei Fecioare, astfel ca i-am cerut sa-mi faca o surpriza.  Cu cateva zile inainte, facusem o consfintire la Inima Neprihanita a Mariei. O implorasem sa-mi obtina vindecari, ca sa pot striga, liber: Abba, Tata."

    Relatia mea cu tatal meu ma marcase profund: violenta, absente, indiferenta... aceste rani imi inchisesera inima fata de iubire si de acolo veneau sentimentele mele de solitudine, de parasire, de disperare.

    La sfarsitul veghii, inca nu se intamplase nimic. Aveam un asemenea sentiment de insatisfactie, incat am hotarat sa raman in fata Sfantului Sacrament expus. Imi spuneam :" Am sa raman toata noaptea, daca trebuie,  caci in seara asta nu mai pot, am nevoie de un semn de la Dumnezeu, astept un declic."

    De abia ingenunchiasem in fata Lui Isus, ca m-am simtit impins sa ma duc sa ma spovedesc. La inceput, n-am dat atentie, dar am simtit cu tot mai multa insistenta: "Du-te si te incredinteaza unui preot". M-am adresat Lui Isus: "Dar a trecut abia o saptamana de cand m-am spovedit. N-au mai ramas multi preoti la ora asta, uita-te la toti oamenii astia care asteapta... Cu siguranta ca au mai multa nevoie decat mine".

    Dar am avut, parca, impresia, ca Isus insista cu mare blandete. N-am inteles si atunci am spus:

" Doamne, n-am nimic sa-ti povestesc. Lasa sa mai treaca cateva zile, ca sa pot avea pacate precise despre care sa-ti vorbesc..."

    Dar nu era nimic de facut, vocea interioara insista, cu rabdare.

    M-am ridicat si m-am considerat stupid.  Am spus:" Doamne, este ridicol, am sa ajung in fata preotului si nu voi avea nimic sa-i spun".

    Ma temeam de clipa in care voi sta acolo, mut. Preotul o sa creada ca-mi bat joc de el...  M-am rugat, am invocat Spiritul Sfant.  Am implorat-o  pe Maria sa ma ajute sa gasesc ceva de spus. Nu gaseam nimic.  Am inceput sa inventez, in gand,  sa caut fraze gata facute, pentru a putea vorbi cel putin despre starea mea interioara proasta.  Imi veneau in minte doar franturi... Am lasat mai multe persoane sa treca in fata mea.  Nu mai era decat un preot.  Inima imi batea agitata.  Imi era teama. Aveam impresia ca ma arunc intr-o situatie stanjenitoare.  In sfarsit, mi-a venit randul si, crispat,  m-am asezat langa preot. El mi-a luat mana, ceea ce m-a facut sa ma simt mai in largul meu si sa pot incepe; am rostit o fraza gata facuta si putin incalcita.  I-am spus ca sunt ranit in toate felurile, ca ma simt rau si ca nu mai am mare lucru de spus in plus. El mi se parea umpic distrat si asta nu ma ajuta de loc. Am inchis ochii, cautandu-mi cuvintele. Apoi, brusc,  el m-a intrerupt in timp ce vorbeam despre tatal meu.  Mi-a pus cateva intrebari, mi-a cerut precizari, ca si cum ar fi stiut ceva despre mine si despre ranile mele.  I-am raspuns, fara a intelege prea bine. Atunci, m-a luat in brate, m-a strans la piept si a inceput sa-mi spuna cuvinte de consolare si de milostivire.  Am simtit cum un val de iubire imi invadeaza toata fiinta.  Am izbugnit in hohote de plans, ca un copil, strangandu-l tot mai mult in brate.  Gustam, pentru prima oara in viata mea, caldura si mangaierea iubirii paterne.  Nu mai era preotul care ma tinea la piept, era Dumnezeu Tatal, care imi spunea: "Eu sunt aici, am fost intotdeauna aici, si voi fi intotdeauna aici". Simteam cum poverile din inima mea dispareau, una dupa alta.  Mi-era atat de bine! Timp de aproape o ora el mi-a dat mana si mi-a spus: "Tine-ma de mana, nu te teme".  La inceput, de abia indrazneam, caci nu cunoscusem niciodata tandretea unui tata. Apoi m-am simtit ca eliberat.  Aceasta spovada a fost unul dintre momentele cele mai zguduitoare din viata mea. Si insusi preotul mi-a marturisit ca nu traise niciodata asa ceva.  Am iesit de acolo cu inima debordand de bucurie. "Am un tatic!"

    Ii voi multumi Lui Dumnezeu toata viata mea pentru acest dar.  Aceasta spovada straluceste in viata mea ca o stea scanteietoare!

                                                    (din "Regina Pacis" nr.225 -  "Feu et Lumiere" nr.169)

      Noi, crestinii, suntem obligati la actul iertarii prin insusi statutul de crestin pe care ni-l atribuim.

     Trebuie sa iertam, si o facem.  Dar cati dintre noi acordam iertarea - din inima?  Daca iertam, cu adevarat - din inima, atunci acele gesturi,  atitudini,  cuvinte pe care le-am iertat, nu ar trebui sa ne mai revina in memorie.  Ele nu ar mai trebui sa existe in mintile nostre.  Daca in gandul nostru ele mai revin,  se incapataneaza sa ramana, asta este pentru ca nu au fost sterse din inimi.  Este ca o cicatrice care indica locul ranii; ea nu mai doare dar ne obliga sa ne amintim ca acolo, candva, a fost o rana poate foarte dureroasa... 

     Lipsa iertarii - din inima, incatuseaza libertatea atat a celui iertat cat si a celui care iarta. 

     Este ca un lucru facut doar pe jumatate -nu iti ofera decat insatisfactia de a nu-l fi putut finaliza, nu poti simti bucuria ca l-ai inceput, totusi, ca l-ai dus pana la un punct...

     Multe rani ascunse raman in inimi din cauza iertarilor aparente.  Multe inimi nu se pot complet deschide fata de Dumnezeu si de aproapele si nici fata de ele insele.

     Nu putem trece peste anumite etape in drumul spre sfintenie (  daca ele sunt mai dificile).  Pas cu pas, trebuie sa parcurgem acest drum cu toate etapele pe care le presupune.

     Este greu, poate foarte greu - dar esential sa reusim.

     Noi stim ca pe tot parcursul acestui drum, Isus, Sfanta Fecioara, Sfintii, Ingerii ne sunt alaturi, doritori  sa ne ajute. Sa cerem acest ajutor, sa ne folosim de mijlocirile pe care Tatal, in Iubirea si Indurarea Sa, ni le-a pus la dispozitie.

     Daca nu ne vom schimba in interiorul nostru, nu vom schimba  nici in jurul nostru, nimic.  Totul va ramane, mohorat, trist, apasator, dureros...

    Sa facem un pas spre propria schimbare, iar Dumnezeu va face o mie...