miercuri, 28 septembrie 2016

Sfanta Tereza din Avila - "CARTEA VIETII MELE"- partea a 2-a

 Mai multe capitole din aceasta carte puteti citi la eticheta: Sfanta Tereza din Avila - "CARTEA VIETII MELE"


 Capitolul XXIX 

   "M-am abatut mult de la subiet, incercand sa spun despre cauzele care sunt si care ne arata ca nu e vorba de imaginatie, caci cum oare am putea infatisa noi, asa cum trebuie, Natura Umana a lui Cristos si cum am putea alcatui cu imaginatia noastra marea Lui frumusete?......Se poate inchipui, bineinteles, cu imaginatia un spatiu si forme care se afla in interiorul lui si acea culoare alba si toate pot fi perfectionate incetul cu incetul, ajungand sa ramana in minte acea imaghine. Iar pe aceasta cine o va indeparta, de vreme ce am putut-o plasmui cu ajutorul judecatii noastre? Nu exista nici un remediu in aceasta privinta, ci numai faptul ca trebuie sa privim imaginea cand vrea Domnul sa ne-o arate si cum vrea. Si n-o putem nici indeparta, nici aduce in fata noastra, oricat am vrea de mult si nici s-o vedem atunci cand dorim ori s-o indepartam atunci cand ne-am saturat de ea; ca de-am vrea sa facem ceva macar din toate astea, pe data se va ascunde Cristos privirii noastre.
  Doi ani si jumatate a durat aceasta gratie pe care Domnul mi-o facea foarte ades. Vor mai trece inca trei pana ce mi-o va inlocui cu altceva mult mai inaltat, cum, cine stie poate voi arata mai incolo; vazand eu cum imi vorbea, in timp ce priveam la acea mare frumusete si dulceata cu care-i ieseau acele cuvinte din prea-frumoasa si divina gura, uneori aspre, de mustrare, doream sa inteleg, mai mult decat se putea intelege, care era culoarea ochilor Sai  sau cat de mare era la stat, pentru ca sa pot s-o spun si altora; dar niciodata nu am meritat sa vad asta, iar faptul ca am incercat nu mi-a slujit la nimic; mai degraba am reusit sa nu-L mai vad deloc. Cu toate ca uneori se uita la mine cu mila, are atata putere aceasta privire ca sufletul nu o poate indura si ramane intr-un extaz atat de mare, incat,  bucurandu-se de ceea ce simte, pierde acea frumoasa privire. Astfel ca aici nu poti face nimic dupa cum ti-e voia: doresti sau nu doresti, e acelasi lucru. Se vede limpede ca vrea Domnul sa nu avem decat confuzie si umilinta si ca vrea sa privim ceea ce ni se da si sa-L laudam pe Acela ce dat atat cat da.
   Aceasta se intampla in toate viziunile, fara nici o exceptie, ca nu putem face noi nimic, nici sa vedem mai mult, nici mai putin prin numai stradania noastra. Pentru ca vrea Domnul sa vedem foarte limpede ca acest lucru nu e in puterea noastra, ci intr-a Lui, deoarece vom fi mult mai putin trufasi, de ne va face El sa fim mai inainte umili si tematori vazand ca, asa cum Domnul ne ia puterea de a vedea ceea ce vrem, tot asa poate lua si aceasta rasplata si gratie, lasandu-ne sa ne pierdem de tot; de aceea trebuie sa fim mereu cu frica de El, atata vreme cat traim in acest surghiun. (Sfanta numeste astfel viata pamanteasca, greu de indurat in raport cu viata vesnica - n.t.)
   Mai intotdeauna imi aparea Domnul inviat din morti si la fel, in timpul comuniunii, daca nu ma sfortam uneori sa nu-L vad fiind in mare framantare aratandu-mi ranile Sale, uneori pe Cruce si in Gradina (Ghetsimani), aratandu-mi-Se si cu coroana de spini pe cap, dar astea din urma de putine ori se intamplau; si uneori ducandu-Si Crucea pentru nevoile mele sau ale altora, insa mereu acoperit de glorie. Multe jigniri si chinuri am indurat eu, cand am spus despre toate astea, precum destula teama si persecutii. Atat de siguri erau ca-l aveam pe Diavol in mine ca unii se si apucasera sa unelteasca impotriva mea. Sufeream vazand cum le era frica confesorilor sa ma confeseze sau cand stiam ca li se spunea altceva de catre altii. Oricum, niciodata nu am ajuns sa-mi para rau pentru ca avusesem aceste viziuni ceresti pe care nu le-as schimba pentru toate comorile si desfatarile lumii, nici macar o singura data. Si mereu le socoteam drept o mare gratie a Domnului, parandu-mi-se mie cea mai mare comoara, iar Domnul, de multe ori, ma asigura ca nu faceam rau. Vedeam cum imi sporea mereu iubirea de El si ma plangeam Lui pentru toate aceste suferinte si nu pot spune ca macar odata sa fi iesit din rugaciune neconsolata si fara noi puteri. Pe cei care erau impotriva nu indrazneam sa-i contrazic, gandindu-ma ca ar fi fost si mai rau si ca le-ar fi parut o si mai mare lipsa de umilinta din partea mea. Nu vorbeam decat cu confesorul meu, ca el ma consola atunci ca ma vedea atat de obosita.
   Dar, cum am inceput sa am din ce in ce mai multe viziuni, unul dintre confesorii mei, care inainte ma ajuta si cu care ma confesam uneori, atunci cand n-o puteam face cu confesorul meu de drept, s-a apuca sa-mi spuna ca, in mod sigur, era vorba de Diavol. Si mi-a poruncit ca, neavand eu cum rezista, sa-mi fac mereu crucea  si sa arat figa (un gest de dispret pe care il facem strangan pumnul si aratan degetul mare plasat intre aratator si mijlociu) atunci can imi vor aparea aceste viziuni, ca sa-l alung pe Diavol ca, de buna seama, el era; si sa nu ma tem, ca Domnul avea sa ma pazeasca si sa-l goneasca de la mine. Mie, vorbele lui mi-au trezit o suferinta sfasietoare deoarece, cum nu puteam crede altceva decat ca Domnul era Acela ce mi se arata, toate astea erau un lucru groaznic de facut; si cu atat mai putin puteam dori sa ma paraseasca atunci imaginea Lui, dupa cum am mai spus; dar, pana la urma, am facut ce am fost pusa sa fac. Ma rugam mult Domnului sa ma apere de amagire si sa ma scape de ea. Si ma mai rugam, scaldata in lacrimi, si Sfintilor Petru si Pavel, ca-mi spusese Domnul, aparandu-mi El pentru prima oara in ziua lui ( ziua de Sf. Petru) ca ei aveau sa ma pazeasca de amagire; si astfel, de multe ori, ii vedeam in stanga mea pe amandoi, foarte limpede, iar acesti doi gloriosi Sfinti erau stapanii mei.
    Insa cel  mai mult sufeream cand aratam figa atunci cand imi aparea Domnul in timpul unei viziuni. Deoarece, cand il vedeam prezent, de m-ar fi sfasiat in bucati si tot n-as fi putut crede ca e Diavolul, asa ca mi se parea o penitenta groaznica ceea ce faceam, iar pentru a nu-mi tot face cruci peste cruci, am socotit ca mai bine era sa iau o cruce in mana. Crucea o purtam aproape mereu ; figa, insa, n-o aratam prea des, deoarece sufeream prea mult. Imi aminteam de cum il batjocorisera evreii si-L rugam pe Domnul sa ma ierte de faceam la fel, caci nu era decat pentru a-i da ascultare celui ce-i tine locul si sa nu ma pedepseasca pe mine pentru loctiitorii Lui pe pamant. Iar Domnul mi-a raspuns ca nu era suparat si mi-a zis sa urmez mereu in ascultare pe cei ce ma indrumau, ca bine faceam, si ca El va face asa incat sa se inteleaga adevarul. Si mi-a mai spus Domnul ca se inselasera cei ce ma pusesera sa fac astfel de lucruri in rugaciune si ca avea sa-i faca El sa inteleaga ca tot ceea ce faceau cu mine era tiranie. De asemenea, mi-a dat unele motive pentru ca sa inteleg ca nu era Diavolul, ci El: despre unul dintre ele voi vorbi mai apoi.
   Odata, tinand eu crucea in mana, ce o aveam pusa pe un sirag de matanii, mi-a luat-o cu mana Lui si, cand mi-a inapoiat-o, am vazut ca era acoperita de patru pietre mari, mult mai scumpe decat diamantele, incomparabil mai scumpe, si parea aproape ca nu exista pietre atat de pretioase ca acelea. Iar cele cinci rani ale Christului de pe cruce erau extrem de frumos lucrate. Si mi-a spus Domnul ca asa voi vedea crucea de acum incolo, fara lemnul din care era facuta; nu se vedeau decat acele pietre pretioase. Incepand El sa-mi dea aceste dovezi ca sa pot rezista, gratiile pe care mi le facea erau si mai mari. Dorind sa-mi aflu o oarecare odihna dupa cate indurasem, niciodata n-am mai iesit din rugaciune; chiar si cand dormeam imi parea ca ma aflu in ea, deoarece imi crestea iubirea pentru Domnul si varsam lacrimi pentru El si nu puteam indura, ca nici nu era cu putinta de altfel, chiar de-as fi dorit, sa ma lipsesc de ma gandi la El. Totusi, il ascultam pe confesorul meu atunci cand puteam, dar o faceam de putine ori sau chiar deloc, iar Domnul nu m-a impiedicat; chiar daca, pe de o parte, imi spunea El s-o fac, pe de alta parte ma facea sa fiu tot mai sigura ca era vorba de El, nu de Diavol, si ma invata ce sa spun altora si tot asa o face si acum, dandu-mi destule dovezi pentru ca sa fiu in siguranta si sa nu ma mai gandesc ca s-ar fi putut sa nu fie El cel care-mi aparea dinainte.
   De putina vreme a inceput Dumnezeu, asa cu mi-a promis, sa-mi dea mai multe semne ca era El, facand sa creasca in mine o iubire atat de mare, ca nu stiam eu cum de o simteam, deoarece era ceva foarte supranatural, iubire care crestea, fara sa fi facut eu vreun efort pentru asta. Simteam ca muream de dorinta de a-L vedea pe Dumnezeu si nu stiam cum  as mai putea trai fara sa-L vad. Si mai simteam eu aceasta iubire cu atata ardoare, incat chiar daca nu ma chinuia atat de mult ca in alte dati, asa cum am mai vorbi,t si nici nu era atat de valoroasa, nu mai stiam ce sa ma fac, pentru ca nimic nu ma multumea si mi se parea ca mi se smulge sufletul din mine de dor. Doamne, Dumnezeul meu, cat de dulce si de intelept Te-ai aratat cu mizerabila Ta slujitoare! ................................
   Cine n-a trecut printr-o inflacarare atat de mare, n-o va putea intelege, ca nu seamana cu focul ce iti arde de multe ori in piept si nici cu unele devotiuni ce se fac adesea, deoarece se pare ca se sufoca spiritul de inflacarare si simte ca e atat de plin, incat nimic nu mai poate sa incapa in el............... Sa-si stranga iubirea inauntrul sufletului cei care iubesc, ca sa nu fie ca o oala care da in foc cand se pun prea multe lemne pe el, ci sa se domoleasca intretinerea acestui foc si sa-i domoleasca flacara cu lacrimi pline de blandete si nu de suferinta, cum sunt cele provocate de aceste sentimente puternice care fac atata paguba. Uneori, le-am avut, aceste sentimente, zic, la inceputuri, care ma faceau pana intr-atat sa-mi pierd capul si-mi oboseau spiritul, astfel incat pentru o zi sau chiar mai multe nu eram in stare sa ma intorc la rugaciune. De aceea spun ca e nevoie de mare intelepciune la inceputuri, pentru ca sa fie totul cu blandete, iar spiritul sa lucreze numai interiorizat si sa se evite, pe cat se poate, orice manifestare exterioara.
   Aceste inflacarari sau ardori interioare de care vorbesc acum sunt foarte diferite de celelalte (de cele descrise in paragraful precedent - n.t.). Pentru ca, fara sa punem lemne pe foc, pare ca, odata aprins, pe data izbucnesc flacarile lui in interiorul nostru si ne fac sa ardem de tot. Si nu incearca sufletul durerea acestei rani a absentei Domnului, dar infig aceste inflacarari o sageata atat de tare in adancul maruntaielor si al inimii noastre, uneori, ca nu mai stie sufletul nici ce are, nici ce vrea. Intelege el bine ca-L iubeste pe Domnul si ca sageata pare inveninata pentru a ajunge el sa se urasca intru iubirea Domnului, atat de mult, ca si-ar da de bunavoie viata pentru El. Nu se poate aprecia, nici spune felul in care raneste Domnul sufletul si extrem de marea suferinta pe care i-o pricinuieste, atat de mare,  ca ajunge sa nu mai stie de sine; dar e o suferinta atat de dulce, ca nu exista pe lume mai mare desfatare decat cea pe care i-o da ea. Iar sufletul si-ar dori mereu, cum am zis, sa moara ucis de un asemenea rau.
   Aceasta suferinta si desfatare ma scoteau din minti, pentru ca nu intelegeam eu cum de puteau sa existe ele impreuna. Doamne, ce inseamna sa vezi un suflet ranit! Ca asa este el, ranit pentru o cauza nobila, fara nici un efort al sau de a iubi deoarece de la marea iubire pe care i-o poarta Domnul pare ca a venit acea scanteie ce a aprins sufletul cu totul si l-a facut sa arda. Doamne, de cate ori imi vine in minte, in aceste clipe,  ceea ce spune David: "Quemadmodum desiderad cervus a fontesaguarum" ( "Cum doreste cerbul izvoarele de apa..." - Pslamul 42,1) , cuvinte pe care le regasesc pe de-antregul in mine.
   Cand nu da Domnul un foc prea mare, pare sa se mai potoleasca el sau, cel putin, cauta sufletul un leac oarecare ( pentru ca nu stie ce sa faca) prin anumite penitente ce nu-i provoaca mai multa suferinta decat unui mort sangele ce i se scurge din rani. Cauta sufletul cai de a face cat de cat ceva pentru a suferi pentru iubirea Domnului; insa e atat de mare prima durere, ca nu stiu eu ce durere trupeasca ar putea-o inlocui facand-o sa nu mai fie ea simtita pana intr-atat. Astfel ca neaflandu-se leacul in aceste dureri trupesti, se arata a fi foarte neinsemnate ele pentru ca sa poata inlocui un rau atat de ianltat; pentru o asa suferinta si durere, astfel de leacuri neaducand folos, roaga sufletul ce face penitente, pe Domnul, sa indeparteze de la el acel rau caci, pentru suferinta de care vorbesc, nu exista nici un leac, in afara de moarte, ca numai prin ea gandeste sufletul sa se poata bucura intru totul de Binele sau. Uneori, suferinta e atat de mare ca nimic, absolut nimic nu se poate face impotriva ei, ca e trupul ca retezat, neputand sa-si miste nici mainile si nici picioarele, iar daca sta, se aseaza fara nici un pic de vlaga, pentru ca nu poate nici macar rasufla;
   A vrut Domnul sa mi se arate ueneori un inger in fata, catre stanga, sub forma de imagine corporala, ceea ce nu eram capabila sa vad daca nu o ingaduia El. Cu toate ca de multe ori imi apareau ingeri, nu-i puteam vedea, aparand ei ca in viziunea despre care am vorbit intaia oara. Insa, in aceasta viziune, voia Domnului a fost sa vad ingerul sub forma de imagine corporala. Nu era mare, ci mai degraba mic, foarte frumos, cu chipul aprins, rosu ca para focului, ca parea el a fi dintre ingerii cei mai apropiati Domnului,  în culori atît de vii, care par să se aprindă.  Trebuie sa fi fost un heruvim sau, cel putin, asa cred, ca niciodata nimeni nu mi-a spus prea multe despre ingeri; dar poate ca nici cei care trebuiau sa-mi spuna n-o stiau prea bine, deoarece in Cer se afla mai multe feluri, foarte diferiti unul de altul.( In continuare, Sfanta povesteste faimosul fenomen al transverberăriimomentul culminant al vietii sale spirituale. Aceasta este un fenomen mistic, rar mentionat si care desemneaza strapungerea spirituala a inimii printr-o sageata aprinsa (de iubire)):

   Si avea el, ingerul acesta, o sulita lunga, aurita, in varful careia, mi se pare, stralucea o flacara. Iar ingerul pare ca ma strapungea cu ea prin inima, ajungand sa-mi sfredeleasca maruntaiele; cand o scotea afara, simteam ca si cum mi le-ar fi smuls de tot, lasandu-ma in intregime aprinsa, din cauza focului din varful sulitei, de iubirea cea mare de Dumnezeu. 
   Era ata de mare durerea, ca ma facea sa gem si, in acelasi timp era atat de dulce ca nu aveam nici o dorinta sa scap de ea ci, dimpotriva, doream s-o simt mereu intru Domnul. Aceasta durere nu e una trupesca, corporala, ci spirituala, dar chiar daca trupul n-ar trebui s-o simta, o simte destul si el. E ca o dezmierdare intre suflet si Dumnezeu si ma rog eu Lui s-o dea, din mare bunatatea Lui, si aceluia care se gandeste ca spun minciuni.
   In zilele in care mi se intamplau acestea eram ca prostita; nu voiam sa vad pe nimeni, nici sa vorbesc cu cineva, singura mea dorinta fiind sa raman cu suferinta mea, ca pentru mine era o glorie mai mare decat toate cate s-ar putea vedea vreodata. Aceasta stare o aveam uneori, atunci cand dorea Domnul sa-mi dea extazele cele mari, atat de mari, incat, chiar daca ma aflam intre oameni, nu puteam rezista si nici nu am facut-o decat atunci cand a inceput sa se vorbeasca pe seama mea, insa cu multa suferinta si chinuiala. Dupa extaz, suferinta dispare intrucatva, ramanand eu numai cu aceea despre care am mai vorbit, nu-mi mai amintesc in care capitol, si care e foarte diferita de altele si de un mai mare pret; cand incepe suferinta, despre care vorbesc acum, pare ca inalta Dumnezeu sufletul si-l face sa fie in extaz, astfel incat nu mai are timp nici sa sufere, nici sa se chinuie si imediat vine bucuria. Fie Domnul binecuvantat in veci, ca atat de multe gratii-i face aceluia care cu atata rau raspunde la atat de mare bine!"


    Capitolul XXX
   
   "Deci, vazand ca nu puteam face mai nimic pentru a nu avea aceste inflacarari atat de mari, am inceput sa ma tem de ele foarte, pentru ca nu puteam intelege cum de puteam simti si durere si multumire impreuna. Ca stiam eu ca nu era cu neputinta de simtit si suferinta trupeasca si multumire spirituala, dar o atat de mare suferinta spirituala, ce-mi dadea o atat de mare placere, ma scotea din minti. Cautam eu sa-i rezist, nu-i vorba, insa cu atat de putin folos, incat nu ma alegeam decat cu o mare oboseala. Luam, asadar, crucea in brate si doream sa ma apar cu ajutorul ei de Acela care cu ea ne apara pe toti! Si vedeam eu ca nimeni nu putea sau nu voia sa inteleaga ce eu intelegeam atat de bine; dar nu indrazneam sa vorbesc despre asta decat cu confesorul meu, pentru ca ceilalti ar fi spus, pe buna dreptate, ca nu eram deloc umila.
   Insa a fost Domnul slujit, si de o parte din chinuri am scapat, iar, mai apoi, de toate, aducandu-l El pe binecuvantatul Fray Pedro de Alcantara de care am mai pomenit cand am spus cate ceva despre penitentele pe care le facea si despre care mi se spusese ca se dedicase vreo douazeci de ani scrisului. Era autor al catorva carti de rugaciune despre care se vorbeste mult acuma, scrise in castiliana, ce arau de mult folos, avand el o asa de mare experienta..................
   ............Iar cand acea vaduva, mare slujitoare a Domnului si prietena a mea (este vorba de Dona Guiomar de Ulloa) a aflat ca venise acolo un om atat de mare si de invatat (Pedro de Alcantara), cunoscand ea nevoile mele, fiind martora mahnirilor si chinurilor mele pentru care cauta sa ma consoleze, si mai fiind ea cu atata credinta incat nu putea concepe, aidoma altora, ca viziunile mele erau de la Diavol si nu de la Dumnezeu, si cum era o persoana foarte inteleapta si cu multa judecata, avand si o mare putere de intelegere, careia Domnul ii facuse destule gratii in rugaciune, a vrut Domnul s-o lumineze asupra a ceea ce invatatii ignorau cu desavarsire. Si fiind ea asa, mi-au ingaduit confesorii sa-i impartasesc unele lucruri, deoarece avea un suflet mare. Si astfel am inceput eu sa-i marturisesc despre unele gratii pe care mi le facea Domnul, iar asta era de mult folos sufletului ei. Asa ca, auzind aceasta prietena a mea de acel om sfant, fara a-mi spune nimic inainte, ceru Provincialului meu (functie ecleziastica administrativa; parintele provincial era mai-marele unui numar de manastiri apartinand ordinului sau ce se aflau pe teritoriul unei provincii - n.t.) permisiunea de a ma lasa sa-mi petrec opt zile la el in manastire, ceea ce s-a si facut. Iar eu i-am povestit despre viata mea si despre cum procedam in rugaciune, pe cat de clar am fost in stare, astfel ca, fara nici un fel de prefacatorie sau ascunzis, i-am impartasit sufletul meu.
   Aproape de la inceput am vazut ca ma intelegea, din experienta, ca eu de asta aveam cel mai mare nevoie, deoarece atunci nu stiam intelege ca acum, pentru a putea vorbi despre ce intelegeam, ca abia dupa ce mi-a dat Domnul stiinta de a putea intelege si de a putea spune despre gratiile pe care mi le facea; de aceea a fost nevoie sa ajung sa vorbesc cu un astfel de om care ma intelegea intrutotul. Iar omul acesta sfant m-a luminat foarte, mai ales cu privire la viziunile ne-imaginare, pe care nu le intelegeam, precum si la cele pe care le vedeam cu ochii sufletului, ca nici in acest caz nu pricepeam eu prea multe.........
   ..........Acest om sfant m-a luminat in toate si mi-a spus sa nu sufar, ci sa-L laud pe Domnul, sa fiu sigura, sigura ca e vorba de spiritul Lui.........................................................
   Acest om sfant a inceput apoi, chiar sa-mi povesteasca despre viata lui....................ii facea mare placere sa discute cu mine; pentru ca acela pe care Domnul il face sa ajunga in acest stadiu nu va avea nici placere, nici consolare mai mare decat sa intalneasca pe cineva caruia pare ca i-a dat Dumnezeu asemenea daruri........
   ........I-a fost mila de mine. Mi-a spus ca unul dintre cele mai mari chinuri de pe lume era cel pe care-l indurasem eu si care e contrazicerea si impotrivirea din partea celor buni, chin pe care inca aveam sa-l mai indur destul, pentru ca mereu voi avea nevoie sa vorbesc cu cineva si nu era nimeni in orasul acela (Avila - n.t.) care sa ma inteleaga; dar ca el avea sa discute cu confesorul meu.............................
   ............Cand ne-am despartit, am ramas intelesi sa-i scriu ceea ce avea sa mi se mai intample de atunci incolo si sa ne incredintam Domnului unul pe altul, in rugaciune. ........ Si mi-a lasat el multa alinare in suflet, precum si o mai mare siguranta ca sa urmez inainte rugaciunea fara sa ma indoiesc ca Dumnezeu este cel care-mi aparea in ea, spunandu-mi ca daca, totusi, as fi avut vreo indoiala, sa ma duc si sa-i spun totul confesorului si sa am incredere in el. Insa eu nu puteam fi pe de-a-ntregul sigura, deoarece era voia Domnului sa urmez a ma teme, fiindca acesta era drumul pe care voia sa ma duca la El, dupa cum tot Domnul fusese Acela care ma lasase sa cred ca era Diavolul, dupa spusele confesorilor mei. Astfel ca, in nici un chip, nu puteam da eu mai multa crezare fie fricii, fie incredintarii, decat m-ar fi lasat Domnul sa dau; asa incat, cu toate ca vorbele lui m-au consolat si linistit, nu le-am putut da o asemenea crezare incat sa ma lepad cu totul de teama, mai ales cand Domnul imi dadea chinuri sufletesti, dupa cum voi arata mai departe. Oricum, m-am ales cu multa consolare si nu incetam eu sa-i multumesc Domnului si gloriosului parinte al meu, Sfantul Iosif, pe care-mi parea ca mi-l adusese in ajutor omul acesta plin de sfintenie care era Comisar general al Custodiei Sfantului Iosif (una dintre diviziunile teritoriale franciscane), sfant caruia, asa cum am spus, ma rugam atat de mult, precum si Sfintei Fecioare.
   Mi se intampla uneori, si mi se mai intampla si astazi, sa simt in suflet foarte mari chinuri care, impreuna cu chinurile si durerile trupului, strasnice foarte, ma faceau sa nu mai stiu ce-i cu mine. Alteori simteam numai dureri trupesti extrem de mari dar pe care, nefiind ele insotite de cele sufletesti, le induram cu multa voiosie; insa cand ma durea si trupul si sufletul, era un chin foarte mare. Atunci uitam de toate gratiile pe care mi le facuse Domnul; imi ramanea numai o vaga amintire despre ele, ca prin vis, care ma facea sa sufar, deoarece in asemenea clipe amortea judecata pana intr-atat incat ma facea sa am mii de indoieli si banuieli, parandu-mi-se ca poate nu intelesesem ca mi se nazarea si zicandu-mi ca de ajuns era ca ma inselam eu si ca de ce trebuia sa-i insel si pe altii care erau buni, nu ca mine. Imi parea mie atunci ca eram atat de rea, incat toate relele si ereziile de pe lume aparusera parca numai din pricina pacetelor mele.
   Aceasta era o umilinta falsa pe care o scornise Diavolul ca sa ma tulbure si pentru a vedea el daca mi-ar fi putut duce sufletul la disperare. Acum am eu atata experienta ca sa-mi dau seama ca toate aceste ganduri imi vin de la Diavol, incat vazandu-se descoperit, nu ma chinuie el asa de mult cum ar dori-o. Se vede clar din tulburarea si nelinistea sufletului si din lupta pe care o da cu sine insusi in timpul cat dureaza toate astea, precum si din intunericul si mahnirea pe care le lasa Diavolul in suflet, uscaciunea si lipsa de dispozitie pentru rugaciune sau pentru orice lucru bun; ca pare ca vrea el, Diavolul, sa inabuse sufletul legand in acelasi timp si trupul prin asemenea suferinte pentru ca sa nu poata fi de nici un folos. 
   Caci umilinta adevarata  nu aduce dupa sine o lupta, nici nu tulbura sufletul si nici nu-l intuneca, nedandu-i nici uscaciunie ci, mai degraba, il bucura si face totul altfel: cu liniste, cu blandete si cu lumina. Si e aceasta o suferinta care da alinare cand se vede cat de mare e gratia pe care o face sufletului Domnul dandu-i acea suferinta, si cat de bine folosita e ea. Pe de o parte simte el durerea pentru cat de mult L-a ofensat pe Dumnezeu; pe de alta face sa creasca mila Lui. Si simte sufletul ca primeste lumina pentru ca sa se contopeasca deindata cu El si-L lauda pe Domnul pentru cate i-a rabdat.
   In timp ce, in cealalta umilinta ,care e de la Diavol, nu exista lumina pentru nici un fel de lucru bun si totul pare ca-l trece Domnul prin foc si sabie. Si-i apare sufletului dinainte judecata Domnului chiar daca are credinta ca este El milostiv ( deoarece nu poate Diavolul merge pana-ntr-acolo incat sa-l faca sa si-o piarda), intr-un mod care pe mine nu ma consoleaza nicidecum ci, mai degraba, cred ca atunci cand vede sufletul atata mila va avea un mai mare chin, deoarece se simte astfel obligat la mai mult.
   Aceasta umilinta a Diavolului e una dintre cele mai chinuitoare si mai prefacute rele pe care am auzit ca le poate face si, astfel, as vrea sa previn pe Gratia Voastra pentru ca, de se va intampla sa va ispiteasca Diavolul asa, sa stiti despre ce e vorba, daca se intampla cumva sa nu va ajute stiinta si judecata la asta. Caci experienta e mai importanta decat invatatura si cunoasterea deoarece, cu toate ca eu sunt lipsita de amandoua, cand reusesc sa scap de Diavol imi dau bine seama ca gandurile avute, ce erau o nebunie, fusesera ale  lui.
   Ceea ce inteleg eu si am inteles este ca Domnul e Cel care-i ingaduie Diavolului sa ne ispiteasca, asa cum a facut si cu Iov, cu toate ca pe mine, desi fiind atat de pacatoasa, nu a dorit sa ma chinuie la fel de mult.
   Mi s-a intamplat, si-mi amintesc ca era cu doua zile inainte de vecernia "Corpus Christi" (Trupul Lui Cristos), sarbatoare careia-i sunt foarte devotata, chiar daca nu atat cat ar trebui. (Sarbatoare a "Sfantului Sacrament", ce are loc duminica < in epoca la care ne referim era joia > de dupa celebrarea "Trinitatii " - n.t.) De aceasta data a tinut numai in acea zi, ca de alte ori a tinut opt si cincisprezece zile si chiar trei saptamani sau, poate, si mai mult, mai ales in Saptamanile Sfinte cand obisnuiam sa ma rog cel mai mult. Se intampla ca indrepta Diavolul iute judecata spre lucruri atat de pline de usuratate, uneori, ca imi vine sa si rad; si face el judecata sa ramana intunecata asura tot ce doreste ea, iar sufletul incatusat acolo, fara a-si putea fi siesi stapan si fara sa se poata gandi la altceva decat la neroziile pe care i le infatiseaza dinainte, care nu au nici un rost, in afara, poate, de acela de a inabusi sufletul atat de mult, ca nici nu mai stie ce-i cu el. Si astfel mi s-a intamplat atunci  sa mi se para ca-i vad pe diavoli jucand pelota (joc originar din regiunile basce (Pirinei) ce consta in aruncarea unei mingi astfel incat sa ricoseze intr-o anumita zona a spatiului de joc - n.t.) cu sufletul in chip de minge, iar el, sarmanul suflet, nu putea face nimic sa scape. Nici nu se poate descrie cat de mare e suferinta lui. Deoarece cauta el sa scape, iar Domnul nu-i ingaduie s-o faca; ii ramane sufletului numai liberul arbitru, dar nici acela clar. Zic eu ca, si daca sunt ochii cuiva aproape astupati cu totul, si tot va sti acela, ca de multe ori a mers pe un drum si il cunoaste, chiar daca-i noapte si intuneric, unde trebuie sa calce, deoarece a vazut primejdia ziua, si se va pazi de ea noaptea. Asa se intampla si cand tinem sa nu-l ofensam pe Dumnezeu, daca avem asta in obicei si cunoastem drumul drept. 
   Credinta e atunci foarte potolita si adormita la fel ca toate celelelate virtuti, cu toate ca nu inseamna ca e pierduta, deoarece exista, asa cum o propovaduieste Biserica; insa una se zice cu gura  si alta simte sufletul a carui credinta e atat de amortita si de hartuita, ca asa cum ar auzi de departe il aude pe Dumnezeu si-L recunoaste. El asculta, asa cum o face intotdeauna, cand e vorba de invataturile Bisericii, fara, insa, a-si aminti de ceea ce a incercat si a simtit el insusi. Iar rugaciunea pe care o face si singuratatea in care sta nu inseamna pentru el altceva decat mai mult zbucium, deoarece chinul pe care simte cum il sfasie in bucati, fara sa stie de ce, e de neindurat; dupa parerea mea, ceea ce se intampla in acest caz, e ca o copie in mic a infernului. Asa se intampla, dupa cum mi-a dat si Domnul a intelege intr-o viziune in care mi-a aparut, deoarece sufletul se mistuie in sine, fara a sti nici cine, nici cand, nici cum a pus focul si nici cum sa fuga de el sau sa-l stinga.................    ............De obicei, sau daca nu, cel putin de foarte multe ori dupa ce ma impartaseam, simteam o mare odihna, iar alteori chiar, ajungand la Sfintele Sacramente, imi simteam pe data atat de linistit trupul si sufletul. Si-mi parea ca, dintr-o data se imprastiau toate negurile ce-mi acoperisera sufletul si iesea soarele si-mi dadeam seama de absurditatile care ma chinuisera pana atunci. Alteori, doar spunandu-mi Domnul: "Alunga teama si oboseala de la tine", ma si simteam insanatosita pe de-a-ntregul.................La fel se intampla si daca aveam vreo viziune. Si atunci ma bucuram de Dumnezeu si ma plangeam Lui cum de ingaduia sa fiu chinuita de atatea suferinte, dar El se simtea rasplatit prin asta, deoarece aproape intotdeauna revarsa mai apoi asupra mea o multime de gratii. Si-mi parea ca paraseste atunci sufletul creuzetul, ca aurul, mai desavarsit si mai curat, spre a-L vedea, in sine, pe Domnul. Si astfel devin, dupa aceea, mici chinurile care inainte erau de nesuportat, iar noua ne vine dorinta de a le indura din nou, daca asta e voia Domnului. Si chiar daca sunt mai multe persecutiile, si cu bucurie sunt indurate pentru El, mare va fi dobanda; si spun asta din tot sufletul, cu toate ca eu nu sunt in stare sa fac asemenea lucruri decat cu mare imperfectiune  .......................
..............Alteori ma aflam intr-o asa stare, ca nici macar in forma materiala nu ma puteam gandi la Dumnezeu, dupa cum nu ma puteam gandi la nici un fel de bine care sa aiba cat de cat o temelie, si nici la rugaciune. Judecata si imaginatia intelegeam eu ca erau cele care imi aduceau paguba aici, deoarece o vointa buna imi pare mie ca  aveam, si dispusa spre a face bine, insa judecata imi era atat de pierduta............................... Ma gandesc ce-ar fi daca mi-ar vedea acest delir persoanele care ma cred buna. Mi-e tare mila de bietul suflet vazandu-l intr-o asa de proasta tovarasie. As vrea sa-l vad liber si de aceea ii zic Domnului:
"Cand oare, Doamne, voi ajunge sa-mi vad sufletul unit intru laudaTa, asa incat sa se poata bucura de Tine toate facultatile (facultatile spirituale - n.t.). Nu ingadui Tu, Doamne, sa-mi fie sufletul sfaramat in bucati, iar fiecare bucata s-o ia in alta parte."
   Prin aceasta trec de multe ori; uneori imi dau bine seama ca din cauza putinei mele sanatati trupesti. Imi aduc ades aminte de paguba ce ne-a facut-o pacatul originar, ca de aici imi pare ca ne-a venit neputinta de a ne bucura de atata bine, iar pacatele mele cele multe si-au avut si ele rostul lor, ca de n-as fi avut atatea, as fi putut si eu fi mai desavarsita in bine.
   Am mai trecut eu, de asemenea, si printr-un alt chin mare, deoarece parandu-mi-se mie ca inteleg toate cartile despre care citeam ca tratau despre rugaciune, de vreme ce mi-o daduse Domnul socoteam ca nu mai aveam nevoie de ele si, astfel, nu mai citeam. Imi parea de foarte putina umilinta gandul si sufeream mult............Vad bine ca nu am inceput sa-L slujesc pe Domnul, chiar daca imi facea El gratii ca si celor buni, si ca sunt atat de nedesavarsita, mai putin in dorinta si iubire ca aici imi dau seama ca m-a ajutat Domnul pentru ca sa-L pot sluji cumva. Imi pare ca-L iubesc, insa faptele mele si multe imperfectiuni pe care le vad la mine ma descurajeaza.   
   Alteori imi prosteste Domnul sufletul atat, si-o spun asa cum e, ca nu-mi pare ca fac nici bine, nici rau, ci numai ma iau mereu dupa altii si le cant in struna, cum s-ar zice, iar acest lucru pe suflet nici nu-l face sa sufere, nici sa-i aduca glorie, nici nu-i da viata, nici moarte, nici placere, nici parere de rau; nu pare el sa simta nimic. Imi pare mie ca e sufletul aidoma unui magarus care paste, pentru ca i se da voie sa o faca spre a se tine in viata, dar care o face aproape fara sa-si dea seama; deoarece sufletul aflat in acest stadiu nu trebuie sa stea fara sa pasca acele cateva mari gratii ale lui Dumnezeu caci, altminteri, intr-o viata atat de mizerabila nu-i va parea rau ca traieste si o va face cu pace sufleteasca si in liniste, dar nu se vor simti efecte care sa-l faca sa se schimbe.
   Imi pare ca e ca o navigatie pe un vant atat de linistit incat inaintam mult aproape fara sa ne dam seama ca o facem; deoarece astfel nu sunt atat de mari efectele, si se vede sufletul mai bun fara sa stie cum a devenit asa; dar imediat vor clocoti dorintele si niciodata nu va ajunge sa se simta el multumit. Acestea sunt marile inflacarari de iubire despre care am zis si pe care le simte acela caruia i le da Dumnezeu. Sunt aidoma unor izvoare a caror apa tasneste cu putere si arunca in sus nisipul in clipa tasnirii ei. Mi se parea cea mai buna comparatie aceasta cu sufletele care ajung in acest stadiu. Mereu clocoteste iubirea, si nu incape ea in suflet, asa cum nu incape nici apa in pamant si de aceea tasneste in sus. Asa si sufletul, de cele mai multe ori, nici nu se poate linisti, nici nu poate pastra si retine iubirea pe care o simte; ca iubirea e imbibata in sine si ar vrea sufletul ca sa o bea altii, deoarece el nu duce lipsa ei, pentru ca sa-l ajutea acestia sa inalte laude Domnului. Doamne, cat de mult imi aminteste asta de apa vie pe care a dat-o Domnul samaritenei!; de asta sunt si foarte legata de acea Evanghelie. Si astfel era, fara sa stiu ca acum ce insemna, si cand eram copila si-L imploram de multe ori pe Domnul sa-mi dea acea apa si pastram mereu inscris pe o tablita, oriunde ma duceam purtand-o cu mine, cuvintele pe care i le zisese femeia Domnului, langa fantana: "Domine, da miqui aquan." (Doamne, da-mi aceasta apa).
   Si mai pare iubirea ca e aidoma unui foc mare care trebuie mereu sa aiba ce arde, ca sa nu se domoleasca. Asa sunt sufletele de care vorbesc: chiar daca pretul e foarte mare, ar dori ele sa faca rost de lemne ca sa nu se stinga focul. Dar eu sunt altfel, incat m-as multumi si cu niste paie pe care sa le pun pe foc; si asa mi se intampla de multe ori. Tumultul interior ma incita sa slujesc cumva, oricat de putin, neputand eu face mai mult, punand ramurele si flori la icoane, maturand, compunand un oratoriu, in sfarsit, facand niste lucurur atat de lipsite de importanta si care ma puneau mult in incurcatura incat nu stiam de ce voiam sa fac astfel de lucruri si nu unele mai mari. Iar daca faceam penitente, erau atat de putine ca, daca nu-mi dadea Domnul vointa, vedeam cat de marunte erau, asa de marunte ca eu insami radeam de ele. Insa nu e putin chinul pentru acele suflete carora le da Domnul, prin mare bunatatea Lui, din plin, focul iubirii Sale, daca le lipsesc fortele trupesti pentru a face ceva pentru El. E un chin destul de mare deoarece, asa cum lipsesc fortele pentru a arunca un lemn in focul care moare, spre a nu se stinge, tot asa imi pare ca se consuma si sufletul in sine si se face cenusa, simtindu-se sfasiat de atatea lacrimi, si arde de tot, iar chinul e mare, cu toate ca e atat de placut.
   Sa laude mult pe Domnul sufletul care a ajuns in acest stadiu, caruia-i da El forte trupesti ca sa poata face penitente, sau caruia i-a dat El invatatura si talent si libertate spre a putea predica, confesa si duce suflete la Dumnezeu, ca nu va sti el si nici nu va intelege binele pe care-l are, de nu  va fi trecut prin neputinta de a face ceva in slujba lui Dumnezeu, primind in schimb mereu atat de multe daruri! Fie Domnul binecuvantat in vecii vecilor si slaveasca-L toti ingerii din Cer! Amin.
   Nu stiu eu de fac bine scriind atatea amanunte. Insa cum Gratia Voastra mi-a spus sa vorbesc pe larg si sa nu las nimic deoparte, voi scrie si in continuare cu limpezime si intru adevar despre toate cele de care-mi amintesc, fara sa aleg ce sa spun si ce nu.................
   
                         Sursa:  Sfanta Tereza din Avila - "CARTEA VIETII MELE"


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu