duminică, 25 septembrie 2016

Sfanta Tereza din Avila - "CARTEA VIETII MELE"- prima parte

 Mai multe capitole din aceasta carte puteti citi la eticheta: Sfanta Tereza din Avila - "CARTEA VIETII MELE"


(Sfînta Tereza de Ávila s-a născut în 28 martie 1515, în localitatea castiliană Gotarrendura şi a murit în 4 octombrie 1582, în mănăstirea carmelită pe care ea a fondat-o în localitatea Alba de Tormes.
În secolul al XVII-lea, influenţa sa spirituală, asociate celei a lui Ioan al Crucii a fost foarte puternică. Misticismul operei sale i-a influenţat pe termen lung pe teologii secolelor următoare, în special pe Francisc de Sales.
   După moartea sa, trupul nedescompus a fost exhumat de mai multe ori, rămăşiţele ei pămînteşti devenind subiect de dispută între mănăstirile din Ávila şi Alba de Tormes. Din 1760 ele se află într-un mormînt de marmură din biserica mănăstirii din Alba.
Călugăriţa spaniolă a fost canonizată în 1622, sărbătoarea ei liturgică fiind fixată în 15 octombrie.
În 1970 a fost declarată Doctor al Bisericii, devenind astfel prima femeie care a primit acest titlu.
Reforma pe care a întreprins-o în interiorul Ordinului spaniol al Carmelului, a dus, după moartea sa, la crearea unei ramuri autonome şi anume Ordinul Carmeliţilor desculţi, ordin religios catolic contemplativ (rugăciunea şi meditaţia constituie un mijloc de a accede la divin) şi apostolic. Această ramură monastică se va răspîndi în întreaga Europă şi în lume.
Nemulţumită de „relaxarea“ regulilor, Tereza de Ávila a decis să reformeze ordinul pentru a reveni la austeritatea, sărăcia şi izolarea care făceau parte, după părerea ei, din spiritul carmelit autentic.
În demersul său a fost sprijinită de Pedro de Álcantara, care a devenit îndrumătorul său spiritual şi consilierul său. Ea a spus: „Planul meu fiind de a trăi în această mănăstire într-o foarte riguroasă clauzură, într-o strictă sărăcie şi de a folosi mai mult timp în rugăciune.“
De-a lungul vieţii sale Sfînta Tereza a fondat şaptesprezece mănăstiri în toate regiunile Spaniei, dintre care în Toledo, Valladolid, Salamanca, Segovia, Sevilla, Alba de Tormes. Primul aşezămînt l-a construit, cu ajutorul unuia dintre fraţii săi şi a surorii sale Juana, în Ávila şi închinat Sfîntului Iosif, cel care i-a redat sănătatea.
Momentul culminant al vieţii sale spirituale l-a constituit trăirea experienţei transverberării. Aceasta este un fenomen mistic, rar menţionat şi care desemnează străpungerea spirituală a inimii printr-o săgeată aprinsă (de iubire). Este vorba de o rană fizică provocată de o cauză imaterială. Persoana implicată vede un înger înarmat cu o lance aprinsă care îi străpunge coasta, aşa cum inima lui Isus a fost străpunsă de suliţă. Inima îi este atinsă şi sîngerează în anumite momente, mai ales în vinerea sfîntă.
Sfînta Tereza a povestit evenimentul, care apare în biografia sa franceză, publicată în secolul al XVI-lea:
„Văzui un înger aproape de mine în partea stîngă… Nu era mare, mai degrabă mic, foarte frumos, cu o faţă atît de îmbujorată, încît semăna cu acei îngeri în culori atît de vii, care par să se aprindă…Vedeam în mîinile sale o lamă de aur şi în vîrf părea a avea o flacără. Mi se părea că o înfige de mai multe ori în inima mea şi-mi atinge măruntaiele; cînd o retrase mi se păru că aceasta le ia cu ea şi mă lăsă cu totul înflăcărată de o mare iubire a lui Dumnezeu. Durerea era atît de mare încît îmi smulgea suspine şi suavitatea pe care mi-o dădea această mare durere era atît de imensă încît nu puteai decît să-ţi doreşti ca ea să continue şi ca sufletul să nu se mulţumească decît cu Dumnezeu. Aceasta nu era o durere trupească, ci una spirituală, chiar dacă trupul participa puţin la ea, şi chiar foarte puternică. Acesta este un schimb de iubire atît de suav care se petrece între suflet şi Dumnezeu, încît eu implor bunătatea sa de a-l revela celor care ar gîndi că eu mint…În zilele în care trăiam aceasta, mergeam ca uluită, nu doream nici să văd, nici să vorbesc cu nimeni, doar să mă înflăcărez în suferinţa mea, care pentru mine era una dintre cele mai mari onoruri, din acelea pe care le-au cunoscut slujitorii săi.“
După moartea sa, rana inimii Sfintei Tereza a fost văzută în cursul autopsiei, realizate conform procedurilor medicale în vigoare din secolul al XVI-lea şi a fost recunoscută ca fiind legată de transverberarea sa.
Comemorînd acest eveniment, în 1652, Gian Lorenzo Bernini a realizat sculptura „Extazul Sfintei Tereza“ care se află în capela Cornaro a Sfintei Fecioare a Victoriei din Roma.

Pentru a păstra memoria acestei răni misterioase, la cererea carmelitelor din Spania şi Italia, Papa Benedict al XIII-lea a instituit în 1726 sărbătoarea transverberaţiei inimii Sfintei Tereza în data de 26 august.
Conform biografului Pierre Boudot:
„În toate paginile [cărţii despre viaţa sa] se văd urmele unei pasiuni vii, a unei sincerităţi absolute şi de un iluminism (concepție religioasă care susține existența inspirațiilor directe de la divinitate) al devotamentului credincioşilor. Toate revelaţiile sale dovedesc credinţa sa puternică în uniunea spirituală dintre ea şi Cristos. Ea îi vedea pe Dumnezeu, pe Fecioara Maria, pe sfinţi şi pe îngeri în toată splendoarea lor şi primea din cer inspiraţii pentru a le folosi în disciplinarea vieţii sale interioare.“
Profund mistică, ea a lăsat scrieri despre experienţa sa spirituală care o fac să fie considerată o figură majoră a spiritualităţii creştine.


În zilele noastre, ea rămîne un punct de referinţă dincolo de familia sa monastică şi chiar în afara bisericii catolice. Este autoarea a numeroase lucrări atît biografice, didactice şi poetice, reeditate în lumea întreagă.)  

Sursa: http://chinez-isidor.blogspot.ro/2013/10/sfanza-tereza-din-avila-fecioara-si.html




   ***
   Sfanta Tereza de Avila a avut numeroase viziuni si a fost invrednicita sa inteleaga lucruri care nu pot fi intelese de mintea omeneasca decat printr-un mare har divin.
   In multe din capitolele cartii despre viata sa (din care - cu ajutorul Domnului - voi incerca sa postez fragmente), sfanta povesteste si explica aceste viziuni si trairi supranaturale.
***
   Capitolul XXVIII 
   "............................................  Afalndu-ma eu odata in rugaciune, a dorit Domnul sa-mi arate mainile Sale, dintr-o data, si erau atat de frumoase ca nici nu stiam cum de ma puteam uita la ele. Am simtit in clipa aceea o teama foarte mare, asa cum se intampla intotdeauna cand se ivea o noua gratie supranaturala pe care mi-o facea Domnul. Dupa cateva zile am vazut si chipul acela ceresc care-mi pare ca m-a absorbit, pe data, cu totul. Nu puteam eu pricepe de ce mi se arata Domnul putin cate putin, dat fiind ca dupa aceea aveam sa-L vad pe de-a-ntregul, dar apoi am priceput ca facea Domnul astfel dupa slabiciunea firii mele. Fie binecuvantat in veci, pentru ca atata glorie adunata si atat de aproape de mine, stia El ca un suflet plin de pacate nu ar fi putut-o indura dintr-o data!
  Va parea, poate, Gratiei Voastre ca nu era nevoie de mare sfortare pentru a  vedea niste maini si un chip atat de frumoase. Dar sunt atat de frumoase corpurile  aureolate si atat de inundate de glorie, ca gloria care o aduce cu sine vederea unui lucru atat de frumos si de supranatural te face sa-ti pierzi mintile; iar mie mi-a fost atat de teama, ca m-am simtit toata tulburata si agitata, chiar daca, dupa aceea, am ramas convinsa de ce vedeam; dar, pana la urma, efectele pe care acea viziune sfanta le-a avut asupra mea m-au facut sa-mi alung repede teama.
   Intr-o zi de Sfantul Pavel, in timpul Liturghiei, mi-a aparut in fata ochilor intreaga aceasta  Sfanta Natura Umana (a Lui Isus) , plina de o atat de mare frumusete si maiestate, asa cum am mai scris Gratiei Voastre atunci cand mi-ati cerut s-o fac, (Sfanta face aluzie la o alta relatare de acest fel avandu-l drept destinatar pe Garcia de Toledo, relatare care nu ni s-a pastrat - n.t.) si mi s-a facut asa de rau, ca nu as putea vorbi despre ce-am vazut fara sa ma simt desfacandu-ma in bucati; dar am spus atunci Gratiei Voastre, asa cum m-am priceput mai bine, despre ce si cum am vazut, asa ca nu are rost sa mai repet. Spun numai ca, atunci cand privirea ni se desfata in Cer cu marea frumusete a corpurilor aureolate, e foarte mare gloria, mai ales cand ni se face favoarea sa vedem Natura Umana a Domnului nostru Isus Crsitos, cu toate ca ni se infatiseaza El dupa puterile noastre si dupa cat poate indura mizeria noastra sa vada; daca toate astea ni se infatiseaza aici (pe pamant), ma intreb eu ce va fi oare acolo unde pe deplin ne putem bucura de un atat de mare bine.
   Aceasta viziune, cu toate ca e imaginara, n-am vazut-o de fel cu ochii trupului, ci cu cei ai sufletului. Spun cei care o stiu mai bine decat mine ca viziunea despre care am vorbit mai iniante (viziunea intelectuala de care vorbeste la un alt capitol) e mai perfecta decat aceasta si mult mai perfecta decat cele care se vad cu ochii trupului .( in "Cartea Vietii"  Sfanta se refera la trei tipuri de viziuni: corporala (cea in care-i aparea Isus in fata ochilor trupesti), imaginara (in care-L vedea pe Isus cu ochii sufletului) si intelectuala (in care-L simtea pe Isus alaturi de ea, fara sa-L vada cu ochii trupului sau ai sufletului - n.t). Viziunea corporala se spune ca este cea mai putin inalta, deoarece aici poate interveni Diavolul cu cele mai multe amagiri, chiar daca, in momentul acela, nu intelegeam eu acest lucru, ba chiar doream, atunci cand Domnul imi facea aceasta gratie, s-o pot vedea cu ochii trupului, pentru ca sa nu-mi spuna confesorul ca mi se nazarea. Iar dupa ce trecea, mi se intampla imediat dupa ce trecuse sa ma gandesc la urmatoarele: ca mi se nazarise si chiar ma chinuia faptul ca-i spusesem confesorului, gandindu-ma daca nu cumva il amagisem vorbindu-i de viziunea mea! Aceasta din urma framantare, daca-l amagisem sau nu, ma chinuia, asa ca i-am vorbit si despre ea............... Insa Domnul s-a grabit atat de mult sa-mi faca aceasta gratie si sa-mi arate ca era adevarat ceea ce vazusem, incat iute, iute am scapat de indoiala pe care o aveam ca nu cumva sa fi fost o nazareala, iar apoi mi-am vazut atat de limpede prostia ca, daca mi-as fi petrecut multi ani incercand sa-mi inchipui ceva atat de frumos si tot nu as fi stiut sau putut s-o fac, deoarece depaseste cu mult ceea ce s-ar putea inchipui, ca totul e numai o stralucire alba.
   Nu e totul atat stralucire sau orbire, cat e o lumina alba si dulce, iar stralucirea e difuza; ea da o extrem de mare desfatare privirii si nu o oboseste dupa cum n-o face nici claritatea cu care se vede o frumusete atat de cereasca. Lumina aceasta e foarte difetita de cea de pe pamant, incat pare atat de putin luminoasa claritatea soarelui................E ca si cum ai vedea o apa foarte limpede ce curge pe deasupra cristalului si in care se reflecta soarele, si ai pune-o fata-n fata cu una involburata si intunecata care curge pe sub pamant. Nu pentru ca reflecta soarele, ca nici lumina nu e ca aceea solara; pare, in sfarsit, lumina naturala care vine de la Domnul, iar cealalta, lumina artificiala. Si e aceasta lumina una care nu cunoaste noaptea si pe care nimic nu o poate tulbura. .............. Si o pune Domnul dinainte atat de iute, ca n-ar fi timp sa-ti deschizi ochii, daca ar fi nevoie sa-i deschizi; dar nu are importanta daca sunt deschisi sau nu, pentru ca, atunci cand Domnul vrea, chiar de nu dorim noi, tot vedem. Nu exista nici o distragere care sa fie de ajuns, nici stradanii si nici grija care ne poate impiedica s-o vedem. Iar asta o stiu din experienta mea, cum voi arata in continuare.
   Ceea ce as dori eu acum este sa spun despre cum se arata Domnul in aceste viziuni; nu zic ca voi spune in ce fel poate ajunge aceasta lumina ata de puternica la simtl interior (sfanta se refera aici la ceea ce se poate vedea cu ochii sufletului - n.t.)...............Nu a voit Domnul sa-mi arate cum, iar eu sunt atat de ignoranta si am o intelegere atat de greoaie ca, desi multi mi-au spus cum, eu niciodata n-am izbutut sa pricep...........nu vedeam ce nevoie aveam sa stiu altceva decat ca Domnul le face pe toate si vedeam ca nu aveam de ce sa ma inspaimant, ci mai degraba se cuvenea sa-L laud, pentru ca lucrurile grele ma fac sa am mai multa credinta; deoarece cu cat sunt mai grele, cu atat mai mare mi-e credinta.
   ...............................................................................................................................................
    Imi parea mie, in unele lucruri, ca era imagine ceea ce vedeam, dar in multe altele nu, insa credeam ca e Cristos, judecad dupa limpezimea cu care mi se arata. Uneori imi aparea El atat de confuz, ca-mi parea un portret, dar nu aidoma picturilor pamantesti in care e zugravit, oricat de bune ar fi, ca si eu cu ochii mei am vazut destule  foarte reusite................. In cazul lui Isus, daca e portret, e unul viu.................... Si da El a intelege ca e Om si Dumnezeu, nu asa cum era in mormant, ci asa cum era dupa ce a iesit din el, dupa ce a inviat. Si se infatiseaza El, uneori, cu o atat de mare maiestate, ca nimeni nu s-ar putea indoi de faptul ca e insusi Cristos cel pe care-l vede, mai ales dupa impartasanie, cand stim ca e acolo, ca astfel ne-o spune credinta. Si pare El atat de stapan asupra locului unde e gazduit (sufletul), incat pare ca sufletul, ce nu-si mai apartine siesi, se vede cu totul contopit cu Isus. Doamne, Cristoase al meu, cine ar putea vorbi vreodata despre maretia cu care ni Te arati?! Si cum intelege sufletul ca esti Stapan al intregii lumi si al cerurilor, precum si al altor mii de lumi si ceruri fara numar si ca el (sufletul), dupa maretia cu care te arati, nu e nimic, pentru ca Tu esti stapanul sau!
   Aici se vede limpede, Isuse al meu, putina putere pe care o au toti diavolii in comparatie cu Tine si cu puterea Ta, si cum acela care te poate multumi va fi in stare sa calce in picioare intregul infern. Aici vede sufletul motivul pe care l-au avut diavolii sa se teama atunci cand ai coborat Tu in infern, ca ar fi dorit ei sa se afle intr-o mie de infernuri, mai ticaloase si mai adanci decat acesta, pentru a fugi de o asa maretie si vad eu ca doresti Tu sa faci un suflet sa inteleaga cat de mare e si cat de puternica aceasta Preasfanta Natura Umana impreuna cu Divinitatea. Aici ni se infatiseaza atat de clar ce va fi in ziua judecatii, cand se va vedea maretia acestui Imparat, atat de strasnic pentru cei rai. Aici e adevarata umilinta ce ramane in suflet, vazandu-si el propria mizerie si nimicnicia pe care nu le poate ignora; aici, adevarata cainta pentru pacatele sale asa de mari incat, chiar de vede sufletul ca Domnul il iubeste, nu stie unde sa se ascunda de rusine si parca se desface in bucati.      Spun ca are o forta ata de mare aceasta viziune, atunci cand Domnul vrea sa arate sufletului mare parte din maretia Sa ca, zic eu, e cu neputinta, daca nu vrea Domnul sa-l ajute atat de supranatural, sa mai poata ramane sufletul in extaz, deoarece ajunge el sa piarda din fata ochilor acea prezenta divina, atat de mare-i e bucuria; si nici un suflet n-ar putea face altfel. Atata de intiparita ramane acea maretie si frumusete, ca nu se poate uita, daca nu cumva vrea Domnul ca un suflet sa indure uscaciune si singuratate mare, asa cum voi spune mai incolo, incat pare ca nu-si mai aminteste de Dumnezeu. Ramane sufletul schimbat intru totul, absorbit pe de-a-ntregul si-i pare ca incepe din nou sa simta o iubire vie de Dumnezeu, mult mai inaltata, dupa parerea mea, si, chiar daca viziunea trecuta, in care am zis ca apare Dumnezeu fara imagine, e mai inalta; pentru a putea ramane amintirea ei dupa mare slabiciunea noastra si pentru a putea fi mai bine ocupata gandirea, e mare lucru sa ramana infatisata si bine intiparita in imaginatie o atat de dumnezeiasca prezenta. Iar aceste doua viziuni aproape ca pot fi alaturate mereu; si asta dat fiind ca prin ochii sufletului se vede excelenta si frumusetea si maretia preasfintei Naturi Umane, in vreme ce prin cealalta viziune (viziunea intelectuala - n.t) de care care am vorbit, ni se da a intelege cum e Dumnezeu Atotputernic si Stapan peste toti si toate, care ne porunceste si ne asculta, ne rasplateste si ne pedepseste si ne umple sufletul cu iubirea Lui.
  Viziunea aceasta (viziunea imaginara - n.t.) e de mare pret si neprimejdioasa, dupa cate imi pare, deoarece, prin efectele pe care le are asupra sufletului, se cunoaste ca Diavolul nu are aici putere. Imi pare ca, de trei sau patru ori, a incercat el sa mi se infatiseze luand chipul Domnului. Ca poate lua el forma carnii Sale, dar nu poate, in schimb, sa-i imite si aureola gloriei. Si se arata Diavolul astfel, pentru a strica adevarata viziune pe care a vazut-o sufletul; insa acesta rezista, se revolta, simtind o mare agitatie si neliniste, atat de mari toate, ca-si pierde cucernicia si placerea de dinainte si nu se poate ruga mai departe. La inceput am simtit eu asta, cum am zis, de trei sau patru ori. Dar ce se simte e un lucru atat de diferit, incat chiar si acela care a tinut numai rugaciunea de liniste cred ca va intelege ca asa e, judecand dupa efectele despre care am vorbit. E un lucru foarte cunoscut acesta, iar daca un suflet nu vrea sa se lase amagit, nu-mi pare ca-l va putea insela Diavolul, daca va avea umilinta si simplitate. Iar acela care a avut macar o data o adevarata viziune a lui Dumnezeu, isi va da seama de diferenta aproape imediat, deoarece atunci cand e vorba de Diavol, chiar daca totul incepe cu gratie si placere, sufletul o va arunca departe de sine. Si atunci cand e de la Diavol, placerea e diferita de cea provocata de Domnul si nu poate fi vorba in nici un fel de iubire pura si neprihanita ( Sfanta se refera la intelesul absolut al puritatii; adjectivul "neprihanit" este folosit de ea cu nuanta de intensificare pentru a intari ideea de puritate - n.t), iar sufletul isi da seama imediat de cine e vorba. Astfel ca, acolo unde e experienta, dupa parerea mea, nu va putea Diavolul face nici o paguba.
   Deci, cand e vorba de imaginatie, acest lucru e mai imposibil decat toate imposibilitatile (am incercat sa pastram in versiunea romana nuanta intensificatoare deosebit de expresiva pe care o are in originalul spaniol sintagma "imposibile de toda imposibilidad" - n.t.) de pe lume; si nu se va ajunge la nimic, deoarece daca luam in seamna numai frumusetea si stralucirea unei singure maini a Domnului, si e cu mult deasupra intregii noastre inchipuiri........... si de aceea nici nu ne-o putem inchipui, deoarece e cu mult mai inalta decat orice altceva si de neinteles, asa cum am zis, pentru judecata noastra; astfel ca e cu neputinta sa ne-o imaginam, amagindu-ne singuri.
   ..............Daca viziunea aceasta ar fi o inchipuire a mintii noastre, lasand la o parte ca n-ar avea efectele adevaratei viziuni - nici macar unul singur - deoarece ar fi aidoma cuiva care ar vrea sa doarma dar s-ar preface numai, pentru ca nu i-a venit inca somnul. Acela, simtind nevoia, doreste sa adoarma si atat de tare, incat in urma sfortarilor pe care le face, pare ca reuseste intrucatva; dar, daca nu va fi vorba de somn adevarat, nu va avea nici un folos de pe urma lui, ca nici nu se va simti odihnit, nici intremat dupa aceea.................... Asa se va intampla, in parte, si in cazul sufletului care va simti ca-l ia cu ameteli, nefiind el de loc intremat si puternic ci, mai degraba, obosit si dezgustat. Daca, in schimb e de la Domnul ceea ce vede, ramane in urma sufletul cu o mare dobanda, ca pana si trupul se simte intremat si plin de sanatate.
   La asta si la altele ma gandeam eu si asa spuneam cand mi se zicea ca era vorba de Diavol si ca mi se nazarea, ceea ce mi se intampla de multe ori, si ma foloseam de comparatii, asa cum puteam si cum ma invata Domnul. Insa toate astea foloseau prea putin deoarece, cum se aflau persoane foarte sfinte acolo unde eram (Manastirea Encarnacion - n.t) eu care, in comparatie cu ele, eram atat de demna de pierzanie, persoane pe care nu le ducea Domnul la El pe acelasi drum ca si pe mine, simteau ele o mare teama provocata, se pare, de pacatele mele, ca puteam eu fi amagita de Diavol, teama care trecea de la unul la altul, dand ocol tuturor, ca toata lumea aflase de ce mi se intampla mie, cu toate ca eu nu vorbisem despre aceste lucruri decat cu confesorul meu si cu cei cu care-mi spusese el sa vorbesc.
   Eu le-am spus odata ca daca cei care-mi spuneau ca ma amagesc mi-ar fi spus ca persoana cu care tocmai am sfarsit de vorbit si pe care o cunosteam bine nu era ea, ci o alta, ca stiau ei mai bine care era adevarul, i-as fi crezut mai degraba pe ei decat ce vedeam cu ochii. Dar, daca aceasta persoana, cu care as fi vorbit, mi-ar fi pus in mana niste giuvaeruri in semn de mare iubire, eu inainte nemaiprimind niciodata asa ceva, vazandu-ma eu bogata dupa ce fusesem saraca, n-as fi putut in ruptul capului crede ca mi se nazarise, chiar de as fi vrut, mai ales daca as fi putut arata tuturor giuvaerurile primite, deoarece  toti cei care ma cunosteau vedeau clar ca sufletul mi se schimbase in bine, ca asa spunea si confesorul meu, fiindca era mare diferenta intre cele ce faceam si cele ce facusem si nu una prefacuta, ci atat de limpede, incat sarea in ochii tuturor. Deoarece, fiind eu inainte atat de pacatoasa, ziceam ca nu puteam crede, pentru ca daca Diavolul era cel care le facea pe toate ca sa ma amageasca si sa ma duca in infern, ce rost ar fi avut sa aleaga sa faca totul dimpotriva, indepartandu-ma de rele si dandu-mi virtuti si tarie; pentru ca se vedea clar ca, prin toate acestea, ma schimbasem intru totul.
   Confesorul meu (In opinia parintelui Gratian era vorba despre parintele Baltasar Alvarez), care era un parinte plin de sfintenie, din Ordinul "Compania Lui Isus" , imi dadea dreptate. Era un om discret, intelept si de o mare umilinta, care mi-a adus mie destule chinuri deoarece, fiind el dedicat mult rugaciunii si invatat, nu avea el incredere deplina in sine si in cele ce-i spuneam eu, dat fiindca Domnul nu-l purta pe acelasi drum ca si pe mine. Iar felul acesta al lui de a fi ne-a cauzat mult chin amandoura. Stiam ca i se spunea ca sa se pazeasca de mine ca sa nu-l amageasca Diavolul, de-ar fi crezut ceva din cele ce-i spuneam. Toate astea ma oboseau peste masura, ca ma temeam sa nu ajung sa nu mai am cu cine ma confesa, de vreme ce toti fugeau de mine ca de Diavol si mai ales ca eu nu puteam face nimic altceva decat sa plang. A fost la mijloc Providenta, de a dori el sa ma asculta in continuare, ca era un mare slujitor al Domnului si nu iesea din cuvantul Lui; si astfel, mi-a spus acest confesor sa nu-L ofensez eu pe Domnul si sa nu ma abat de la cuvantul Lui, ca nu trebuia sa ma tem ca ma va parasi; mereu imi dadea curaj si alinare. Si-mi spunea sa nu-i ascund nici un lucru din cele ce simteam, iar eu faceam intocmai. Imi mai spunea ca de aveam sa fac astfel, chiar de-ar fi fost vorba de Diavol in cele ce vedeam, nu mi-ar fi putut face acesta nici o paguba, ci mai degraba avea sa preschimbe Domnul in bine raul pe care dorea Diavolul sa mi-l casuneze sufletului, precum ca va face orice ca sa-mi desavarseasca sufletul. Eu, cum ma temeam atat, ii dadeam ascultare in tot, chiar daca nu cu desavarsire, ca destula bataie de cap ii dadusem in acesti trei ani si mai bine in care imi fusese confesor, din cauza persecutiilor de tot felul si a rautatilor pe care ingaduise Domnul sa le indure din partea celor care ma judecau gresit, de multe ori pe nedrept, ca el era acela care aproape intotdeauna le tragea pe toate, fara sa aiba, totusi, nici cea mai mica vina.
   I-ar fi fost cu neputinta daca n-ar fi avut atata intelepciune si atata curaj din partea Domnului, sa poata indura atatea, deoarece, pe de o parte trebuia sa le raspunda celor care socoteau ca eu ma aflam pe drumul pierzaniei si nu credeau nimic din cele ce spuneam, iar, pe de alta, trebuia sa ma linisteasca pe mine si sa ma vindece de teama pe care o aveam, prin una si mai mare. Si, tot astfel, trebuia sa ma intareasca in credinta ca nu era Diavolul, deoarece dupa fiecare viziune, fiind ceva nou, ingaduia Domnul sa am mult timp dupa aceea multe spaime. Si totul provenea din faptul ca fusesem eu atat de pacatoasa. Confesorul meu ma consola cu multa pietate, iar daca si-ar fi dat el crezare lui insusi, n-as fi indurat eu atatea, ca Domnul ii dadea a intelege adevarul in toate, deoarece chiar Sfintele Sacreamente il luminau pe confesorul meu, dupa cat cred.
  Slujitorii lui Dumnezeu, care nu erau siguri daca era vorba de Domnul sau de Diavol, cautau sa stea de vorba cu mine. Mie, cum vorbeam fara grija  despre unele lucruri pe care ei le interpretau in mod diferit (tineam eu mult la unul dintre acestia -se pare ca e vorba de Francisco de Salcedo- deoarece ii datora atat de multe sufletul meu si era el foarte sfant), imi parea rau tare vazand ca nu eram inteleasa si nici dorinta mea de a deveni mai buna si de a ma lumina Domnul nu era luata in seama; si, astfel, cele ce le spuneam eu, cum am zis, fara sa fiu atenta, li se pareau de mult prea putina umilinta. Iar cand imi observau vreo greseala, ca faceam multe inca, pe data le venea apa la moara si osandeau totul. Ma intrebau cate ceva; eu raspundeam direct si fara grija; imediat li se parea ca voiam sa le dau lectii si sa fac pe invatatorul. Si apoi, toate se spargeau in capul confesorului meu deoarece, bineinteles, ei imi doreau binele, iar el, numai raul!
   Toate astea au tinut multa vreme, lovita fiind eu din toate partile dar, pana la urma, prin gratiile pe care mi le-a facut Domnul, am trecut cu bine de toate. Spun astea pentru ca sa se vada si sa se inteleaga cat de rau e atunci cand nu exista experienta pe acest drum spiritual, ca, daca Domnul nu m-ar fi ajutat atata, nu stiu ce s-ar fi ales de mine. Multe lucruri mi-au aparut in cale si m-au facut sa-mi pierd judecata, iar, uneori, pana intr-atat, ca nu stiam ce altceva sa fac decat sa-mi inalt ochii la Domnul, deoarece lupta dintre bine si rau la o femeiusca pacatoasa si slaba ca mine si pe deasupra si fricoasa, petrecandu-mi eu viata in multa chinuiala, e una dintre cele mai grozave. Ma rog Domnului ca sa-L fi putut eu sluji cat de putin asa cum sunt, ca despre cat de mult il slijeau cei care ma contraziceau si erau impotriva-mi nu am nici o indoiala ca faceau totul pentru mai marele bine al meu!

                            Sursa:  Sfanta Tereza din Avila - "CARTEA VIETII MELE"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu