sâmbătă, 10 august 2013

TACEREA CA IUBIRE


  Tacerea ca iubire, este momentul in care se tace pentru altii, pentru ca de multe ori tacerea pentru altii are la baza "legea talionului": nu vorbesc, nu parasc, nu spionez, nu clevetesc, nu calomniez pe altul, ca nici altul sa nu faca acest lucru fata de mine.
    Tacerea ajunge o inchisoare a propriului "Eu", pe care incercam sa o transformam intr-un turn de fildes in care sa ne complacem, in care sa gasim o certitudine ca suntem bine cu toata lumea. Numai ca "legea talionului": Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte, a fost legea dreptatii intr-o societate primitiva din punct de vedere spiritual. De aceea Isus repeta: "Ati auzit ce s-a spus celor din vechime... iar Eu va spun: Daca nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decat a fariseilor si carturarilor, nu veti intra in imparatia cerului" (Mt.5,20), adica, daca veti tacea despre altii numai din motivul ca sa taca si altii despre voi, nu veti intra pe calea dreptatii!    Dar a tacea pentru altii si despre altii, din iubire, iata tacerea care este atat de greu de obtinut! Este de ajuns sa ne gandim la conversatiile noastre obisnuite. Nu sunt ele mult mai usor de intretinut cand vorbim de rau pe altii sau palavragim in zadar?
   De multe ori daca nu spunem ceva despre altii, nu mai avem subiect de discutie...
   Numai iubirea ne poate face sa tacem despre altii si pentru altii. Exista o singura iubire mare: aceea care se numeste "CARITATE", adica iubirea care vine de la Dumnezeu ca rod al credintei. "Iubirea - spune Sfantul Paul - ... toate le acopera..., toate le indura" (1 Cor13,7). Iar cine acopera si indura cu iubire, tace.
   A suporta din iubire nu inseamna a accepta pentru ca nu este incotro, ca si cum nu s-ar putea face nimic, din contra - cum se spune - este un fel "de a face caruta" pentru altii, un fel de a-i lua si a-i purta asa cum sunt, de a-i imbratisa si de a-i tine strans uniti cu noi, asa cum mama isi imbratiseaza si isi poarta copilul chiar daca este greu. Si tocmai pentru ca sunt strans legati de noi,  asa cum sunt, nu se vorbeste despre ei, cu atat mai putin se barfeste impotriva lor. Fie cat de murdar sau de urat un copil, cand mama il tine in brate, nu numai ca nu-l barfeste, nu numai ca nu permite altora sa-l barfeasca, ci prin iubirea ei incearca sa-i suplineasca lipsurile in fata altora.
   In masura in care cineva vorbeste despre aproapele - cu atat mai mult daca il barfeste - in loc de a-l strange la piept, il arunca cat mai departe de sine. Ce am spune despre o mama, daca am vedea-o aruncandu-si copilul in cea mai adanca prapastie? 
   Iubirea materna este o iubire naturala; iubirea crestina este o iubire supranaturala. Daca un crestin nu are nici iubirea naturala fata de aproapele, cum va avea iubire supranaturala? 
   Tacerea, ca iubire,  vrea ca despre aproapele sa nu se vorbeasca, nu numai de rau,  dar nici macar fara trebuinta. Cand vorbim despre o persoana, aceasta devine un "obiect" pentru noi, un obiect al expunerii noastre. Ori, a reduce persoana la un simplu obiect, este un act imoral caci constituie o lezare a demnitatii sale. Acest lucru il stie iubirea care nu va accepta niciodata sa vada redusa la un simplu obiect - pe buzele altora - persoana pe care o iubeste.
   Sunt cazuri in care este de datoria unuia sau a altuia dintre noi, de a vorbi despre altii; dar si in aceste cazuri o putem face cu iubire, numai daca, din iubire, stim sa tacem mereu cand nu trebuie sa vorbim. Cine iubeste, stie sa taca, iar aceasta tacere, liniste, este "iubire".
   Daca iubim tacerea, ajungem la tacerea iubirii. Tacerea nu este Dumnezeu, deoarece Cuvantul este Dumnezeu. Dar Tatal isi rosteste Cuvantul si Cuvantul se rosteste pe sine numai in tacere. De cele mai multe ori Cuvantul se adreseaza creaturii sale, fara zgomot de cuvinte, dar numai in masura in care omul sta sa-l asculte cu inima deschisa si cu mintea treaza.
   Inima are o limba a ei, pe care buzele o ignora. Cand doua fiinte se iubesc profund, saracacioasele cuvinte umane nu le mai sunt necesare pentru exprimarea acestei iubiri. Tacerea iubirii este mai elocventa decat toate vorbariile. Mai ales cand unul dintre interlocutori este Dumnezeu, adica Iubirea insasi. 
   Tacerea este atitudinea normala a sufletului confruntat cu misterul.
   A nu vorbi despre altii, am spus-o deja,  este tacerea ca iubire. Dar mai exista inca o tacere despre altii, mult mai delicata si, prin urmare, este expresia unei iubiri si mai mari: este atunci cand - despre altii -  se tace si in interiorul nostru. Ea este tacerea pe care ne-o cere Mantuitorul cand ne invita si ne porunceste de "a nu judeca".
   Judecand, se "vorbeste" despre altii inlauntrul propriu; si daca se vorbeste, de obicei, destul de grav, se sfarseste, aproape intotdeauna, cu o condamnare. Si tocmai aceasta este judecata-condamnare pe care Mantuitorul vrea sa nu o pronuntam. Aceasta este tacerea cea mai delicata cu privire la aproapele nostru.
   Pentru a pastra aceasta tacere interna, se recere - inainte de toate -  o mare "delicatete" sufleteasca. Se recere acea finete interna de a intelege ca aproapele ne apartine numai pentru a-l iubi; trebuie sa avem finetea de a intelege ca,  indraznind sa-l judecam pe aproapele, ne arogam un drept care nu ne apartine; trebuie sa avem delicatetea interioara de a intelege ca printr-o judecata, chiar si numai in interiorul nostru, noi "il folosim" pe aproapele dupa placul nostru, in folosul nostru si dupa masura noastra. Cu ce drept?...
   Iata pentru ce ni se cere atata vigilenta interioara. Actul de a judeca este atat de intim si ne vine atat de spontan, ca este foarte greu de a-l preveni si de a-l opri la timp. Poate sa reuseasca numai acela care are o obisnuinta constanta in a-si disciplina chiar si actele cele mai intime si mai ascunse ale sufletului sau. Disciplina interioara, care ne face capabili de a ne stapani spre a nu judeca, este o conditie indispensabila pentru a iubi. Cine "judeca", nu iubeste.
    "Chiar daca as vorbi limbile oamenilor si ale ingerilor, daca nu am iubire, nu sunt decat o arama sunatoare si un tambal zanganitor. Chiar daca as avea darul profetiei si as cunoaste toate misterele si toata stiinta si as avea o credinta desavarsita incat sa mut muntii din loc, daca nu am iubire, nimic nu sunt. Daca intreaga mea bogatie as da-o de pomana, ba chiar trupul de l-as da pe foc, sa arda (ca marturie pentru credinta), daca nu am iubire, nu-mi foloseste la nimic" (1 Cor 13,1 - 3).
   
In aceasta privinta, iata un fapt zguduitor din istoria Bisericii din Antiohia. 
   Era un preot foarte bun, numit Sapriciu,  bun prieten inca din copilarie cu un cetatean numit Nichifor. Acesta a savarsit o mare nedreptate impotriva preotului, dar dupa un timp a venit sa-si ceara iertare si sa repare nedreptatea. Preotul Sapriciu nu i-a acceptat scuzele si i-a cerut sa dispara din fata lui, pentru totdeauna. A continuat sa predice iubirea fata de Dumnezeu si de aproapele, cu tot zelul apostolic. Cand a inceput persecutia impotriva crestinilor, i-a anuntat pe toti credinciosii sai de datoria pe care o are fiecare de a da marturie despre credinta in Cristos, cu propriu sange, si el insusi o va face daca Dumnezeu i-o va cere. A fost prins si dus in fata judecatorului pagan, unde afirma ca el este preotul Lui Cristos, ca-i pazeste Legea si munceste pentru slava Lui. Atunci tiranul, aprins de manie, a poruncit sa fie chinuit in cel mai crud chip posibil. In mijlocul celor mai grozave chinuri, se intoarce catre tiran si-i spune ca, cu toata cruzimea lui, nu va avea nici o putere asupra sufletului care va ramane pururea credincios Lui Dumnezeu. Judecatorul, si mai infuriat,  a poruncit sa i se taie capul,  spre a baga groaza in crestini. Sapriciu inainta vesel prin piata, spre esafod. Auzind Nichifor de condamnarea lui Sapriciu, a alergat la locul de osanda, s-a aruncat la picioarele preotului si-i ceru din nou, cu lacrimi in ochi, iertare pentru greseala sa, din iubire fata de Dumnezeu pentru care isi dadea viata. Sapriciu nu numai ca nu i-a spus nici un cuvant, ba si-a intors privirea in alta parte, ca sa nu-l mai vada. Deja calaul isi ridica sabia ca sa-l incununeze cu cununa martirilor pe care, fiind lipsit de iubire, n-o merita cu toate ca era impodobit cu toate virtutile. La vederea sabiei, Sapriciu s-a ingalbenit de frica si a strigat:
 
 - "Opreste-te calaule! Spune pentru ce vrei sa-mi iei viata?"
   - "Pentru ca cinstesti pe Isus Cristos, dispretuiesti pe zei si poruncile cezarului", i-a zis calaul.
   - "Daca nu este alta pricina, a reluat Sapriciu, atunci ma lepad de Cristos si sunt gata sa aduc jertfe lui Zeus".
   Toti crestinii aflati prin multime, au inceput sa lacrimeze... Atunci Nichifor, cuprins de ravna pentru credinta, s-a urcat pe asafod si a strigat: 
   - "Eu sunt crestin. Eu Il cinstesc pe acel Cristos de care se leapada acest om! Dispretuiesc pe Zeus si toate zeitatile pagane pe care vrea sa le cinsteasca acest om. Deci, mie mi se cuvine moartea si triumful de care se teme acest las".
   Si, terminand de spus aceste cuvinte, a pus pe buturuga capul pe care sabia n-a indraznit sa i-l reteze. Crestinii si-au amestecat lacrimile de durere pentru un renegat, cu cele de bucurie pentru un martir...

   Dar sunt si din aceia care iarta cu vorba si, intr-un fel, cu jumatate de inima, incercand sa se impace cu ideea ca au facut tot ce se poate face din punct de vedere omenesc...
    Sa ne amintim de regele David care, pe cand fugea din fata fiului sau Absalom, iar Semei cu ai sai aruncau cu bolovani in urma lui si-l blestemau, aghiotantul i-a cerut voie sa mearga si sa taie capul acelui "caine mort", cum l-a numit pe Semei, David l-a oprit si i-a zis: "Lasa-l sa blesteme, fiindca Domnul i-a poruncit sa faca aceasta" (2 Sam 16,5-10). Numai ca David, inainte de a muri, printre sfaturile date lui Solomon, i-a cerut si aceasta: "Semei m-a blestemat. Tu sa nu-l cruti!... Vei sti ce sa-i faci, ca sa cobori cu sange carunteala lui in Seol" (1 Reg 2,8-9); si Solomon l-a omorat.
   Iata ce este omul: un abis de rautate!
   Daca ti-a facut cineva un rau, l-ai iertat, si zici ca l-ai iertat din inima... Oare?... Oare n-a mai ramas nimic in inima ta impotriva lui?... Daca, dupa zeci de ani, celui care ti-a gresit grav  vreodata in viata, i se intampla o nenorocire, nu te vei bucura cat de cat si vei zice undeva, in adancul fiintei tale, ca l-a ajuns pedeapsa Lui Dumnezeu, pe care o merita din plin?... Te vei putea stapani sa n-o spui si la altii?...
   A tacea pentru altii si despre altii in adancul inimii noastre, tacere echivalenta cu moartea, cu o disparitie totala din propria fiinta, iata adevarata tacere ca iubire,  care este atat de greu de cucerit!

                                         sursa: "TACEREA - atribut divin -"   de  Pr. Anton Danca

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu