Scrisoare deschisa celui care sufera

   " Vad uneori unii handicapati mai multumiti decat infirmierii lor foarte sanatosi. 
   Dificultatile lor i-au impins sa scormoneasca in sine izvorul curajului, al fortei de vointa, al realismului, al iubirii.
   Deci nu esti fericit pentru ca ai pranzul excelent, automobilul cel mai frumos, deodorantul cel mai potrivit, ci pentru ca inlauntrul tau ai cultivat resursa iubirii si bogatia altor valori."
                       Franco Molinari

SUFERINTA TA SE VA SCHIMBA IN BUCURIE

                                                         de Fratele Efraim

   Suntem 
intr-o perioada  in care suferim ingrozitor, dar nimeni nu vrea sa sufere, sau, nimeni nu stie sa sufere. Suferinta este inevitabila. Cum sa-i gasim un sens?

   Fie ca este fizica, morala sau spirituala, suferinta poarta in ea ceva divin, daca este legata de Cruce. Suferinta Lui Cristos este dovada absoluta a iubirii divine, iar propria noastra suferinta trebuie sa ne faca nu sa ne inchidem in noi insine, ci sa iubim cu adevarat.

   N-as indrazni sa-i vorbesc cuiva care sufera, daca n-as fi un discipol al Lui Isus - Omul durerilor. Dar pe mine suferinta reuseste sa ma transforme.  Fara suferinta, este imposibil sa iesi din tine insuti si sa-i iubesti pe ceilalti. Nu caut sa fac apologia suferintei, incerc doar sa fiu realist.

   Nu ezit sa vorbesc despre suferinta, deoarece am suferit ingrozitor, si stiu ca cei care-i viziteaza pe bolnavi, vorbesc despre orice in afara de suferinta. In fata suferintei se formeaza ca un zid, ca un ecran, o jena, o teama. Este atat de usor sa evacuezi aceasta problema a suferintei, a bolii si a mortii pentru a nu vedea lucrurile decat asa cum ar vrea sa le vada lumea. Este un optimism ieftin in spatele caruia se ascund realitati ale vietii.

   A intra in suferinta celuilalt, inseamna "compasiune" si, 
intr-un sens mai uman, inseamna "simpatie", ceea ce este literalmente "a suferi impreuna cu cel ce sufera". Acest demers presupune iubire, adevarata iubire care nu este decat o miscare spre celalalt, a medicului, a infirmierei, a celui care te viziteaza si nu stie cum sa se poarte. Dumnezeu este Iubire, iar compasiunea provine de la Dumnezeu.

   Surorile Maicii Tereza traiesc alaturi de oamenii care sufera, care mor fara a putea fi ajutati de medicina, dar asistati in mod spiritual si uman de stralucirea acestor mici surori in vesmant alb-albastru. Cand Maica Tereza vorbea in mod pozitiv despre suferinta la fel cum Biserica, Parintii Bisericii, calugarii, sfintii, teologii o faceau pana relativ recent, discursul sau nu era agreat. Anumiti medici si infirmiere care se ocupau de bolnavii incurabili, chiar s-au revoltat contra celor spuse de Maica Tereza. Caci isi puneau intrebarea:"Cum poate fi numit bine raul si cum aceasta senzatie care este durerea fizica, aceasta durere chinuitoare care ne injoseste, poate fi privita pozitiv?"

   Cei carora spitalul le este familiar, stiu bine ca exista doua atitudini in fata suferintei: acceptarea, sau revolta. Sunt bolnavi pe care suferinta ii "acreste" si altii pe care suferinta-i transfigureaza in asemenea masura incat devin blanzi, rabdatori, senini.

   Unii va vor spune ca nu trebuie sa acceptati suferinta, dar eu gasesc ca e grav, caci aceasta atitudine de refuz genereaza suferinte mai grele si mai profunde in revolta care este mama tuturor amaraciunilor. Cel revoltat sufera dublu: deci nu avem dreptul sa indemnam la revolta contra suferintei. Suferinta este ca o persoana cu care ne pomenim intr-o zi acasa la noi: ne vom bate oare cu acest oaspete nedorit, vom sparge totul in casa? In "interiorul" nostru? Lupta este absolut inegala, ea ne focalizeaza asupra raului.

   Cel care accepta raul intr-un spirit de abandonare, ca un copilas bolnav care stie ca boala nu va triumfa pentru ca mama sa este langa el, este defavorabil raului. Trebuie sa cream un climat pozitiv care este mai eficient contra raului. Isus Insusi a trait Patima cu ochii atintiti asupra Invierii. El a trait noaptea, cu ochii atintiti asupra aurorei. Momentul cel mai dificil a fost, cu siguranta, acela in care, in Ghetsimani, asundand sange, El n-a mai vazut legatura intre suferinta Sa si Inviere. De aceea Dumnezeu i-a trimis un inger. Acest inger I-a aratat Cerul. Iata ce L-a consolat pe Isus.

   In cursul uneia dintre internarile mele in spital, in urma unor convorbiri cu chirurgul, distanta care separa bolnavul de medic a fost abolita. Asadar noi am "simpatizat". Dar, dupa o stangacie a chirurgului, imi amintesc ca am petrecut o noapte de suferinta inspaimantatoare. La vizita, in dimineata urmatoare, l-am intrebat cu umor, acest umor necesar care pune o distanta fata de propria suferinta: "Ati dormit bine?" Iar el a avut o reactie dura, violenta, pentru ca nu a putut suporta eventualitatea de a se asocia la suferinta mea. Simpatia s-a oprit in pragul suferintei mele, ea n-a putut sa devina compasiune. Ar fi trebuit sa treaca un prag peste care Dumnezeu te face sa iesi din tine insuti, ca sa mergi spre celalalt.

   Exista o expresie gresita: "a lupta contra bolii". Nu luptam cu boala, cu moartea, ci luptam pentru viata, pentru speranta, pentru bucurie, pentru iubire, pentru Cer. Nu luptam contra a ceea ce este monstruos, contra a ceea ce ne depaseste. Trebuie sa privim viata, sa privim ceea ce este pozitiv.

   In domeniul suferintelor morale care provin din sensibilitatea noastra, unii spun: "Sunt prea sensibil, trebuie sa ma blindez". Este o eroare, nu trebuie sa luptam impotriva acestei sensibilitati, trebuie sa luptam pentru ca fiinta interioara sa creasca in noi astfel incat, resimtind tot ceea ce ne raneste, sa avem aceasta capacitate de a incredinta Lui Dumnezeu, de a-I abandona ranile noastre.

   In acest continuu joc de-a "Cine pierde, castiga", noi schimbam in bine raul care ne este facut: este Evanghelia, este aceasta non-violenta a iubirii, este invatatura Lui Isus. Atingem aici miezul problemei, ceea ce numim de obicei misterul suferintei, caci este o dimensiune pe care n-o putem intelege si care este legata intr-un mod sau altul de salvarea lumii. Suferinta este titlul de noblete al celui care sufera, nu avem dreptul s-o golim de sensul a ceea ce traieste el.

   Cel care a spus:"Daca Dumnezeu este bun, atunci de ce exista suferinta?", se expune la pierderea sufletului.
    Unii spun ca suferinta este o iluzie si ca trebuie sa combati aceasta iluzie rupandu-te de senzatie si de real, ceea ce este contrariul crestinismului. Sa fugi de umanitatea ta, sa fugi de toate.

   Dumnezeu, trimitandu-ne pe Fiul Sau, ne-a revelat frumusetea, maretia realitatii, chiar daca aceasta realitate este la limita suportabilului. Este experienta bolnavilor incurabili.

   Ramane: sau "Totul e absurd, sufar pentru ca sunt bolnav", sau "Toate acestea au un sens pe care nu-l inteleg iar acest sens este Isus Mantuitorul lumii, Eliberatorul, Cel care ne va elibera intr-o zi, de tot raul." In El suferinta mea se numeste "Mister", ea devine, cum spune Theilhard de Chardin "sora unei energii spirituale", o sursa de bucurie pe care eu nu reusesc s-o inteleg, dar este adevarul, este o realitate care nu se poate inventa.

   Suferinta m-a aruncat in bratele Lui Isus, ea mi-a permis sa imbratisez Crucea Sa, 
s-o traiesc si, in final,  sa binecuvantez prin ea realitatea, sa deschid ochii asupra unei lumi care este in suferinta si in asteptarea Mantuirii. Descoperirea suferintei in Dumnezeu este ca o furnizoare de bucurie, ea rezista timpului si acestei dificile realitati care este privirea celorlalti.

   Pentru mine, spitalul este o lume pe care o numesc "atee" pentru ca m-am simtit despartit de Dumnezeu de fiecare data cand am fost internat acolo. Asteptam ceva, poate ceva ce n-aveam dreptul sa cer, ceva crestin. Asteptam ca medicii, infirmierele sa renunte la "imunitatea" lor, pentru a intra in suferinta mea. Era vorba , de fapt, de o cautare a iubirii, de a fi iubit. Suferinta si iubirea sunt legate intre ele. Or, iubirea este extrem de contagioasa. Dar medicii se adapostesc in spatele diferentei de "clasa sociala", ei intretin jargonul medical si o distanta pentru a se proteja de un fel de contagiune: "compasiunea".

   Tot ceea ce-i pot dori cuiva care sufera, este o intalnire decisiva cu Cristos, cu Sfanta Fecioara care este Maica Milei, Mater Dolorosa, Maica Durerii. Cu Ei, noi intram intr-un mister de iubire, intr-o intimitate a carei intensitate va merge dincolo de durere.

   As spune chiar ca, cu cat este durerea  mai profunda, cu atat mai mult ne permite sa patrundem in misterul Iubirii care s-a daruit. Este un adevarat ghimpe care ne imboldeste sa ne cufundam in profunzimile Lui Dumnezeu, sa ne aruncam in El tocmai in acele momente in care credem ca nu vom mai putea rezista nici un minut in plus, acestor stramtorari care ne deschid la vai largi, la "pasuni verzi", cum le numeste David, "unde Dumnezeu ne va conduce pentru a ne inviora sufletul" (Ps 23).

   Suferinta ne curata ca pe o vie, ca sa aducem mai multa roada si ne rupe dureros de cele de care suntem atasati: independenta, vointa proprie, si ni-L arata pe acest Dumnezeu care este Viu. Cu cat Il cunoastem mai mult, cu atat devenim mai capabili sa suferim, iar suferinta ne sperie mai putin si devine tot mai suportabila.
   Trebuie chiar sa mergem mai departe, cu sfintii care cer sa sufere, suferinta lor devine revelatorul Lui Dumnezeu, ne impinge in bratele Sale, ne identifica cu vointa Sa care este de a-i iubi pe toti oamenii si de a le dovedi prin Patima Sa.

   Cu ani in urma, eram spitalizat la Montpellier. Chirurgul care m-a primit s-a uitat la mine cu o privire pe care n-am s-o uit niciodata. Emana din acel om, foarte mare blandete, o forta fragila, sau mai degraba o fragilitate care-l facea puternic, o fragilitate care-l facea puternic in iubire. Cand simti o astfel de privire care te patrunde pana in strafunduri, este ceva mai profund decat o durere fizica.

   Mai tarziu am aflat ca acel chirurg era ros de un cancer si a si murit la putin timp dupa intalnirea noastra. Acest cancer era "secretul" acelui medic si afirm ceva care poate va scandaliza, dar care totusi este adevarat: nu poti face cu adevarat bine celor care sufera, decat daca suferi tu insuti sau daca ai fost insemnat, si este un semn de nesters, de suferinta.

   Exista in lungile suferinte, un moment in care totul se rastoarna: noi nu mai suferim de suferinta noastra, ci suferim de suferinta Lui Dumnezeu pentru oameni, pentru ceilalti. Suferinta noastra nu mai este expresia celei a noastre, noi nu mai stim nici macar cand suferim si cand nu suferim, caci durerea este complet depasita. Cei care nu au experimentat asta, pot sa ramana increduli si sa prefere revolta lor, acestei aderari la Cristos in suferinta, care va transforma Crucea Sa pe care noi am invatat s-o imbratisam cu iubire.

   Fericiti cei care sufera in Cristos, care au dat un sens iubitor suferintei lor, caci ea se va schimba in bucurie, ea este deja bucurie. Dumnezeu face sa rodeasca orice dorinta buna, sa potoleasca orice sete, mai ales daca aceasta este rara, caci rari sunt cei care accepta aceasta cale.

    Tuturor celor care sufera Isus le spune: "Va iubesc", adica, "Eu sunt cu voi."

                   

                                              ( "Feu et Lumiere" nr.147 - "Regina Pacis" nr.40)