MOARTEA SFINTEI RITA

de Mons. Luigi de Marchi

   Suflteul celui care a trait legat de pamant, vede cu groaza apropiindu-se moartea care-i va smulge placerile cele mai iubite si-l va duce in fata Vesnicului Judecator.
   Nu se lasa fara durere, ceea ce se tine cu placere!
   Si sufletele alese au tremurat la gandul Tribunalului Dumnezeiesc:
   " Fii curajos, isi spunea Sfantul Ilarion, pentru ce tremuri suflete al meu? Saptezeci de ani de cand slujesti Lui Dumnezeu si ti-e frica?"
   Sufletul Sfintei Rita nu a simtit aceasta groaza.
   Puterile trupului i se sfarseau de batranete, de boala, de dureri grozave, dar sufletul se cufunda in Dumnezeu!
   El a fost prima si cea mai puternica iubire a ei, ba chiar unica, pentru ca fapturile le-a iubit in El si pentru El, din iubire pentru El suferind atatea dureri. Lui si-a jertfit intreaga viata, iar acum se apropie momentul sa mearga la El, sa se adanceasca in oceanul Luminii si Iubirii Sale. Dumnezeu a voit sa-i arate Gloria Cereasca in una din ultimele zile ale vietii. O lumina dulce straluci in chilia-i saraca. In lumina, Isus si Preasfanta Lui Mama ii suradeau dulce.
   Cuprinsa de extaz, Rita Il intreaba pe Isus: 
    - "Cand vei fii al meu pentru totdeauna? Cand voi putea veni la Tine?"
    - "Vei veni!... ii raspune Isus, dar nu acum."
    - "Dar cand?
    - Peste trei zile vei fi cu Mine in  Cer!
   Si daca cei 70 de ani cu suferintele pe care le indurase, i se pareau Ritei ca o clipa, cele trei zile i se pareau acum o vesnicie.
   Sa te gasesti in pragul Cerului si sa nu poti intra!
   Sa arzi de setea de a-L vedea pe Dumnezeu, dar sa fii nevoit sa mai astepti... dulce si placuta suferinta! Dar, tot suferinta!
   Rita putea zice cu psalmistul: Precum doreste cerbul izvoarele de apa, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Doamne!... Cand voi putea veni sa-L vad pe Dumnezeu fata catre fata?"
   A dorit sa primeasca maslul si sfanta Impartasanie, pentru a fi tare in lupta hotaratoare cu diavolul. Strangea la inima Crucifixul, atat de iubit de ea, si rostea catre El rugaciuni infocate.
   Vorbea putin si nu stia sa vorbeasca decat despre El, fiindca gura-i spunea ceea ce-i dicta inima!
   Era in luna mai, tarziu; trandafirii se impodobeau in culorile lor, iar colinele straluceau in mantaua verde. Rita nu mai ceru nici un trandafir, fiindca ultimul fir care mai exista, risca sa se rupa.
   La 22 mai 1457, sufletul ei frumos isi lua zborul din lumea aceasta, spre Cer.
   In procesul de beatificare citim ca multi au vazut-o ridicandu-se in glorie.
   Lantul s-a rupt si noi am fost eliberati!
   Lantul s-a rupt si spiritul prizonier si-a redobandit libertatea.
   Abia si-a dat sufletul virtuos, ca Dumnezeu a voit ca prin repetate minuni sa arate lumii la ce inaltimi de sfintenie ajunsese ea.
   Clopotul, prin mana ingerilor, dadu vestea plecarii ei din  lume. Sunetul lui facu sa ramana inmarmurite calugaritele si femeile de serviciu din manastire.
   Lasand orice treaba, au alergat la saracacioasa chilie, in care pana atunci numai rar intrau - si atunci pentru a-i aduce bolnavei cele necesare si pentru a o ingriji in timpul bolii. Se gandeau cu dezgust la mirosul greu al ranii (rana din fruntea Ritei, provocata de un spin din cununa de spini a Lui Isus, a fost intr-o continua stare de putrefactie, cu miros de nesuportat, pana in momentul mortii sale)
    Mare le-a fost mirarea cand au simtit  ca un parfum paradisiac emana din corpul surorii lor si vazura rana din frunte cicatrizata iar chipul frumos si surazator.
   Una dintre ele, sora Ecaterina Mancini, care avea un brat paralizat, a voit sa o imbratiseze si, spre surprinderea ei reusi de minune, caci sfanta ii vindecase bratul. Dupa ce si-au revenit din uimire, calugarilele au imbracat corpul Ritei in haina Ordinului lor si o dusera in capela interna a manastirii. Insa poporul din Cascia se imbulzea la porti si voiau s-o mai vada o data pe scumpa lor binefacatoare, pe sfanta lor fata de care simteau atata veneratie si pe care, dintr-o pornire dumnezeiasca,  o socoteau vrednica de cinstea altarelor. De aceea, surorile au fost nevoite sa o duca intr-o capela publica.
   In masura in care cineva se umileste, Dumnezeu il inalta, iar Rita, abia dandu-si sufletul a si fost inaltata de la pamant.
   Urmele pe care moartea le lasa pe chipul unui cadavru trezesc dezgust, iar trupul Ritei, macinat de indelungata si foarte dureroasa ei boala, cu rana - adesea viermanoasa - in frunte, ar fi trebuit sa trezeasca un dezgust si mai mare. Dumnezeu insa nu a permis acest lucru; ba dimpotriva, chipul ei a capatat un aspect de blandete si frumusete, rana de la frunte se restrasese, disparura materiile putrede, se cicatrizase si semana cu o stralucitoare piatra pretioasa.
   "In momentul in care muri Rita - scriu Bolandistii -  a fost auzit clopotul manastirii fara ca cineva sa-l fi tras, sunand de trei ori si, e permis sa o credem  - prin mana ingereasca. O lumina neasteptata straluci in camera ei si in toata manastirea se raspandi mirosul placut al unui parfum ceresc."
   Acest parfum, care nu numai atunci a fost simtit in jurul acestui trup binecuvantat, a fost o rasplata pe care Dumnezeu i-a dat-o servitoarei Sale credincioase, pentru mirosul greu al ranii indurat si a facut si pe altii sa-l indure atatia ani de zile, si ca dovada ca sufletul ei ales intrase in Gloria Cereasca.
   Transportarea trupului in biserica a fost un adevarat triumf, participand toate autoritatile, urmate de o adevarata mare de oameni. Nu a fost  o ceremonie funebra, ci un cortegiu triumfal.
   Cand credinciosii au putut privi chipul acela, pana atunci palid si slab, respingator din cauza ranii din frunte, iar acum intinerit, frumos ca in anii ei de tinerete, incat parea mai vie decat inainte, cand au vazut rana aceea urata, transformata intr-o pretioasa piatra de rubin, cand in biserica  se raspandi cerescul parfum care umpluse camera sfintei, toti se convisera ca intr-adevar ea era in Cer la Dumnezeu.
   Inainte de hotararile Bisericii, ea a fost canonizata de glasul poporului.
   "Au fost de asa natura si atat de multe - scrie Parintele Vannutelli - minunile adeverite dupa moartea Ritei, incat autoritatile, atat bisericesti cat si cele civile, au hotarat sa nu se inmormanteze corpul sfintei - atat de bine conservat si care raspandea un foarte placut parfum in toata biserica. Sa ramana intr-un loc pentru venerare publica.
   Atunci au lasat sa se construiasca un sicriu din lemn de cedru, nu prea inalt si fara acoperis, pe care l-au captusit pe dinauntru cu o stofa rosie ce atarna in afara ca un lintoliu, spre a tine corpul sfintei deasupra sicriului. Astfel a fost asezat intr-o capela interna a manastirii, sub masa unui altar portativ. Aici a ramas spre venerare publica pana in 1595, cand a fost dus in biserica. Astfel a fost pictat pe panza ce se vede si astazi in Biserica Sfanta Rita, la altarul dedicat Maicii Bunului Sfat."
   In capela mica, in care de atatea ori sfanta medita adanc si contempla Patima Lui Cristos, in fata icoanei Celui Rastignit de la care plecase spinul care-i strapunse fruntea, s-a odihnit multa vreme trupul Sfintei Rita. Acel loc a devenit un adevarat sanctuar si loc de pelerinaj la care poporul curgea rauri ca sa vorbeascacu ea ca si cum ar fi fost vie, siguri fiind ca aceea care a cunoscut durerea, va avea mila de durerile lor. Sfanta continua si astazi sa daruiasca sufletelor care alearga cu credinta la puternica ei mujlocire, har si ajutor.
   
   INMORMANTAREA SFINTEI RITA

   Rita era in faima de sfanta, mai ales in ultimii ani ai vietii. Retrasa de lume si de surorile sale, din cauza ranii pe care o purta in frunte, Rita era insemnata cu sigiliul Dumnezeului sau Rastignitul, unica sa iubire, unica speranta. Insa poporul crestin, mai mult decat la mirosul urat al ranii sfinteniei sale, cauta parfumul vietii sale.
   Cand frumosul ei suflet curatit si inaltat in durere, ajunse in imbratisarea Lui Dumnezeu, cand trupul ei martirizat a scapat de durere si de boala indelungata aparu intinerit, cand urata rana din frunte s-a schimbat intr-un frumos rubin, cand, in loc de miros de cadavru, din trupul ei neinsufletit izvora un parfum de paradis, nici o putere omeneasca nu mai putea opri marea de credinciosi care alergau sa o cinsteasca. Sfanta Rita, printr-un privilegiu deosebit, nu a fost inmormantata si pana azi, de peste 500 de ani, pentru ea nu s-a adeverit sentinta care a lovit pe toti fiii lui Adam: "Pamant esti si in pamant te vei intorce!..."
   Am aratat mai sus cum a fost asezat trupul Ritei intr-un sicriu de cedru si depus sub altarul capelei manastirii. Acest sicriu, la putini ani dupa aceea, a ars. Se crede ca incendiul s-a petrecut din cauza vreunei lumanari aprinse ce a cazut peste el. In mod miraculos, trupul sfintei a ramas neatins in mijlocul flacarilor, asa cum se vede si astazi.
   Atunci i s-a pregatit un sicriu nou si mai frumos, descris de Corrado Ricci, astfel:
   "Sicriul este alb, din lemn de plop alb, imbracat in nuc. L-a facut un tamplar din Cascia, Cesco Barbari, un cinstitor al sfintei, vindecat de o boala grea - prin  mijlocirea ei. Picturile sunt atribuite lui Antonio Norcia. In fata sunt figurile - pana la jumatate - a Magdalenei, a Lui Cristos mort si a Ritei in haina de calugarita augustiniana, cu rana in frunte si cu spinul in dreapta ridicat. La acoperis, din nou figura ei neintregita, ca in multe morminte de marmura ale timpului, cu capul pe o perna de stofa inflorita, cum poate se vede la inmormantari; iar langa ea, o lunga scrisoare in versuri ce-i aminteste viata, rana si moartea.
   Mainile-i sunt impreunate, picioarele-i sunt goale, iar in frunte-i straluceste rana ca o piatra pretioasa incrustata. In sicriu este pictata o mica figura de la brau in sus pentru a insemna, dupa vechea iconografie, sufletul Ritei dus in Cer de doi ingeri, purtat pe o panza alba."
   Rita a fost, asadar, canonizata de popor, inainte de a avea aceasta onoare din partea Bisericii. Episcopul de la Spoleto, dupa obiceiul de atunci - obicei inceput in timpul apostolilor si durand, mai mult sau mai putin, pana la Papa Urban III, a permis ca Ritei sa i se dea cult public si privat.   
   Devotiunea catre sfanta imposibilitatilor, nu intarzie sa se raspandeasca si sa ia proportii, Dumnezeu Insusi ingrijindu-Se sa ratifice acest cult cu uimitoarele minuni pe care le facea prin mijlocirea sfintei.
                                                                                                            Amintim cateva:

   Corpul Ritei nu a fost ingropat niciodata si nu a cunoscut putreziciunea. De asemenea, 
n-a intrat in fenomene de uscare, mumificare, intunecime, ca la alti sfinti, corpul parand al unei persoane decedate de curand, dupa moarte disparandu-i infatisarea de suferinta si cadaverica pe care o avea in ultimul timp in decursul bolii.
   La verificarea corpului, facuta cu ocazia beatificarii, adica aproape douasute de ani dupa moarte, delegatii au lasat urmatoarea declaratie, pe care o dam tradusa din latina:

   "In sicriu se afla corpul sus numitei servitoare a Lui Dumnezeu, imbracata in haina calugareasca a Ordinului Sfantul Augustin, care apare asa de integru, neatins,  ca si cum numita servitoare ar fi moarta de curand. Se vede carnea alba, in nici o parte stricata... Are fruntea, ochii cu pleoapele, nasul, barbia si toata fata ata de bine aranjata, cu infatisarea atat de frumoasa si intreaga, ca la o persoana care ar fi murit astazi. La fel se vad si mainile servitoarei Lui Dumnezeu, albe si neatinse, asa ca se pot foarte bine numara degetele cu unghiile precum le au persoanele moarte de curand. In acelasi fel se vad picioarele."

   Ori, un corp care de secole se pastreaza si ramane neputrezit, fara sa i se  fi scos maruntaiele si sa fi fost imbalsamat, este un lucru pe care stiinta, cu toate progresele ei laudabile de pana acum, nu a putut sa-l explice si cu atat mai putin va putea explica cum s-a inchis rana de la frunte dupa o moarte in mod instantaneu, pe cand, in mod natural, ar fi trebuit sa se intample contrariul.
   Parfumul care din cand in cand emana din corpul binecuvantat si neinsufletit al sfintei, desigur ca nu este un lucru natural, caci persoane credibile si vrednice de cea mai mare stima, in repetate randuri, in cursul veacurilor, au putut nu numai sa observe, ci chiar sa se convinga de provenienta lipsita de orice mistificare.
   La data de 22 august 1932, Superioara Manastirii "Sfanta Rita" din Cascia, scria autorului acestei istorii, urmatoarele:

   "Corpul Sfintei Rita se pastreaza nestricat, si aceasta scumpa sfanta are in adevar lucruri minunate, mai ales in parfumul pe care din cand in cand il lasa simtit si care a fost confirmat la canonozarea sa ( in 1900). Am constatat ca trupul ei, chiar neinsufletit fiind, s-a miscat."

Biserica "Sfanta Rita" - Cascia

   Acest lucru il atesta faptele autentice continute in procesul Beatificarii si Canonizarii, apoi si marturiile repetate si sigure inainte si dupa 1626 pana in 1893, fara a le mai socoti pe cele culese pentru Canonizarea sa, facuta de Leon XIII, in 1900.
   Martori vrednici de crezare, au jurat ca au vazut-o pe sfanta, deschizand ochii, intorcand capul catre popor, intorcandu-se cu intreg corpul, miscand mainile si picioarele.
   Aceste miscari au fost observate in mod special in timpul vizitelor facute de Episcopi sau de Superiorii Ordinului: uneori, la inaltarea sfintei Euharistii in timpul Sfintei Liturghii, sau in cazuri de nenorociri publice.
   Trupul ei neinsufletit  a deschis ochii, la 16 iulie 1628, pentru a potoli o rascoala. Era anul in care Cascia si Roma celebrau sarbatoarea Beatificarii sale. Procesul-verbal al acestui fapt se pastreaza in arhiva Arhiepiscopiei din Spoleto.
   Aceste fapte, cu neputinta de explicat din partea stiintei, sunt de folos pentru credinta, iar pentru a le nega ar trebui sa distrugi istoria care inregistreaza faptele omenesti adeverite.
   Insa dupa cum pentru a le istorisi trebuie dovezi sigure - si in cazul acesta sunt, la fel pentru a le nega, nu este suficient sa spui: sunt imposibile. Astfel de lucruri tocmai pentru ca sunt imposibile, sunt posibile: daca nu la oameni, la Dumnezeu.
   Cine si-a bagat in cap sa nu creada ceea ce nu-i place, ajunge sa se indoiasca si de propria sa existenta; la aceasta ajunge mintea omeneasca, daca respinge cu ingamfare lumina descoperirii dumnezeiesti.
   Nenumarate sunt harurile pe care Dumnezeu le da prin mijlocirea Sfintei Rita, ba, se poate spune ca ele sunt fara intrerupere.
   Biserica, dupa cercetari amanuntite si dupa examinarea atenta a faptelor miraculoase, in conformitate cu regulile scrise de Papa Urban VIII, a aprobat atat cultul, care deja i se acorda sfintei, cat si Liturghia proprie in onoarea ei.
   
                                             din "SFANTA RITA - MANGAIETOAREA MEA"