Dupa conceptul crestin, oamenii sunt chemati pana in momentul mortii, sa implineasca vointa Tatalui, iar moartea este ultimul act, cel definitiv si hotarator, de implinire a acestei vointe. Isus ne invata aceasta, pe Cruce. El este o lucrare indeplinita a Tatalui. Este opera cea mai frumoasa! Si nu a lasat-o neterminata! Noi riscam a ramane "neterminati", neimpliniti, nedesavarsiti de fiecare data cand intoarcem spatele Lui Dumnezeu si chemarii Sale. El ne cheama la viata si noi preferam sa contemplam mortii nostri. El ne cheama la bucurie, iar noi preferam sa plangem alaturi. El ne cheama la sfintenie, iar noi preferam sa ramanem cufundati in noroiul pacatelor si al inconsistentelor noastre.
sa-Si implineasca splendida Sa opera, asistam la un adevarat miracol - miracolul sfinteniei, care poate ajunge pana la marturia extrema: daruirea vietii... martiriul.
Poate multora le este necunoscut, dar a existat un om al carui exemplu ne poate invata multe in aceasta privinta. Este vorba de un calugar carmelitan olandez, Tito Brandsma, un profesor de filozofie si "istoria misticii" la Universitatea Catolica din Nimega.
Era in timpul nazistilor si profesorul Brandsma ii acuza pe fata... Natural, a fost arestat de Gestapo, judecat si inchis. Pe o pagina a jurnalului sau, scrie:
"Vocatia pentru Biserica si preotie m-a imbogatit cu atatea mangaieri si bucurii, incat acum accept de buna voie tot ceea ce imi poate parea neplacut... Desigur, imi lipseste Liturghia si Impartasania, dar Dumnezeu este in mod obisnuit langa mine, in mine si cu mine..."
In Vinerea Sfanta a anului 1942, gardienii lagarului parca au innebunit. Pun o coroana de spini facuta din ramuri, pe capul unui preot si-i constrang pe prizonieri sa cante imnul: "O, cap incoronat cu spini..." In seara acelei zile ingrozitoare, parintele Tito tine in secret o meditatie asupra misterului suferintei. Un martor povesteste:
"In jurul lui, prizonierii stateau pe paturi de campanie asezate pe trei randuri. Aerul din baraca era greu de mirosul sabotilor, al vesmintelor murdare, al sudorii. Acei oameni cu capetele rase il priveau cu ochii stinsi si putin sinistri... Exact in fata mea, in picioare pe o lada goala de cartofi, profesorul Tito ne-a vorbit despre Patimirea Lui Isus... cuvintele-i ieseau direct din inima si coborau pana in strafund. Toata baraca tacea. Tacerea se facuse aproape apasatoare. Fiecare lupta cu problemele sale (...) si cu mizeria sa, dar padre Tito dadea tuturor o solutie: iubirea noastra pentru Dumnezeu... Si apoi a adaugat: In aceasta zi trebuie sa fie in noi o atmosfera de recunostinta fericita pentru ca putem vedea Patimirea Lui Cristos unita cu suferinta noastra."
Un alt ascultator al sau povesteste:
"Ne-am intors in tacere in baracile noastre; nimeni nu vorbea: Spiritul Lui Dumnezeu ne atinsese! Gardienii au intuit ceva despre acea stranie intalnire, si a doua zi parintele carmelitan a fost pedepsit."
In 19 iunie al aceluiasi an, a fost inchis in lagarul de la Dachau - acolo a inceput adevaratul calvar.
Munca era extrem de grea, umilirile multe, loviturile si mai multe, iar pentru el parca se dublau, incat altii il comparau cu Cristos Flagelat. Dar orice tratament i-ar fi aplicat, nu scoteau de la el o critica la adresa zbirilor sai. Se incredinta iubirilor sale: Sfanta Fecioara a Carmelului si Euharistiei. Foarte pretioasa-i era sustinerea Euharistiei pe care reusea sa o primeasca aproape zilnic de la preotii germani inchisi in lagar si care beneficiau de un pic de libertate. O particica o pstra pana a doua zi, in cutia ochelarilor, cu restul se impartaseau chiar cate zece, riscand de fiecare data cele mai crude pedepse. Noaptea, cand nu putea dormi, Tito o petrecea adorand acea bucatica de Ostie Sfanta, incredintadu-I suferintele tuturor.
Apoi a venit ziua fatidica in care parintele Tito, la fel ca Isus, a spus: "S-a savarsit!" Era atat de sfarsit incat tovarasii de inchisoare au insistat sa fie dus la spital. Medicul s-a aratat dispus sa-l ajute. Tito a fost dus si nu l-au mai revazut.
Cele intamplate mai tarziu le stim dintr-o marturie de exceptie... Ea a fost cea care
l-a ucis pe Tito si s-a convertit tocmai pentru ca amintirea acestui preot n-a mai parasit-o. Ea era pe atunci, o tanara ce facea pe infirmiera dar asculta, din frica, de ordinele lipsite de omenie ale medicului oficial... Aceasta femeie a povestit cum i s-au gravat in suflet cuvintele parintelui Tito, in timp ce suporta tratamente ingrozitoare: "Parinte, faca-se voia Ta si nu a mea."
Toti bolnavii o insultau si o urau, insa acel preot i-a spus cu delicatete: "Ce fata sarmana esti dumneata, ma voi ruga pentru dumneata!" I-a daruit chiar si coronita rozarului sau. Ea i-a spus ca nu stie sa se roage. El i-a raspuns: "Nu trebuie sa spui toata "Bucura-Te Marie", spune numai "Roaga-Te pentru noi, pacatosii!"
A fost tocmai ea aceea care, la 26 iulie 1942, i-a injectat acidul fenic. In timp ce acea femeie inocula serul mortal in venele sfantului martir, el ii transmitea, cu frumoasa lui marturie, duiosia Iubirii Lui Dumnezeu, si credinta.
Si astazi Cristos continua sa patimeasca in Trupul Sau care este Biserica. Cate roade de mantuire nu aduce inca Patimirea Sa! In fata cuvintelor Lui Isus si ale fericitului Tito: "Totul s-a implinit", sa ne intrebam cu seriozitate:
Eu unde ma situez?
Ce fac cu viata mea?
In mine bobul de grau este gata sa moara pentru a da roade?
Pr. Gabriele Pedicino - "Ecoul Mariei, Regina Pacii" nr.3-14
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.