Iisus Cristos, Mantuitorul nostru (Tt 3,6)

   dupa Jacques Magnan

   "Lansez un apel tuturor, pentru a pastra credinta in Iisus Crsitos" ( Ioan Paul II, Fatima,  13 mai 2000) , caci,
 "acum a venit vremea sa mergem inainte cu privirea atintita, mai mult ca niciodata, spre Chipul Lui, caci El este acelasi, ieri, azi, si in veac" si va fi pentru noi "nu doar memoria trecutului ci si profetie a viitorului"  (Ioan Paul II, 6 ianuarie 2001).

   Sa meditam, asadar, impreuna asupra maretiei si frumusetii Mantuitorului nostru,  in lumina Scripturilor, alaturi de primii Crestini, in Biserica de totdeauna.
   La plinirea timpurilor, Dumnezeu Tatal L-a trimis pe Fiul Sau ca Mantuitor al lumii (cf Ioan 4,14). "Dumnezeu, dupa fagaduinta, i-a adus lui Israel un Mantuitor, pe Iisus (Fapte 13,23). "Noi stim ca Acesta este cu adevarat Cristos, Mantuitorul lumii" (Ioan 4,42).
"Caci ne-am pus nadejdea in Dumnezeul Cel Viu, care este Mantuitorul tuturor oamenilor
 (1 Tm 4,10).
"Pe Acesta, Dumnezeu, prin dreapta Sa, L-a inaltat Stapanitor si Mantuitor" (Fapte 5,31).
   Da, "Domnul  si Mantuitorul nostru Iisus Cristos" (2P 2,20)  este eliberatorul nostru, Care vine sa salveze nu doar o parte a omenirii, ci omenirea intreaga chemata la Mantuire. Nimeni nu este exclus si totusi, multi refuza cu incapatanare sa fie salvati, sa traiasca in adevarul si iubirea Lui Dumnezeu.
   Dar de la ce suntem salvati?
   Scriptura ne spune ca Isus (adica ebr. Yechua; Yehocuha = Domnul Salveaza) "va salva Poporul Sau din pacatele sale" (Mt 1,21). Si toata pedagogia Domnului ne invata, ne ajuta sa intelegem ca El a venit ca sa ne salveze de la moarte, dandu-ne viata vesnica si mijloacele pentru a ramane pe calea mantuirii care duce la ea.
   Luand asupra Sa povara pacatelor oamenilor  din toate timpurile, Iisus, Dumnezeu  adevarat si Om adevarat, era singurul capabil sa ne readuca pe calea sfinteniei, in prietenia Lui Dumnezeu. Caci pacatul nu numai ca atrage moartea, ci duce la osanda vesnica, la iadul in care merg razvratitii, damnatii care prefera ura in locul iubirii, intunericul in locul luminii. Acesta este un adevar istoric si scripturistic pe care trebuie sa-l acceptam spre binele si mantuirea noastra. Cuvantul Lui Dumnezeu este adevar, uneori dureros, dar el  aduce Mantuirea.
   Venind sa ne salveze din robia pacatului, Domnul salveaza oamenii de pe calea amagitoare care duce la iad. El ne readuce pe calea cea buna si ne da, prin Harul Sau, prin Cuvantul Sau, prin Spiritul Sau Sfant, prin Biserica, tot ceea ce este necesar pentru a ramane pe aceasta cale.
   Sa avem certitudinea absoluta ca Mantuitorul nostru a venit sa-l salveze pe om de cel mai mare pericol care il ameninta: moartea vesnica, cea a sufletului pacatosului care risca sa ajunga pana acolo incat sa prefere moartea in locul vietii, raul in locul binelui... De accea nu trebuie sa ne lasam invadati de rau, de minciuna - al carei tata este satana. Caci urmand asemenea cai, risti sa te indepartezi tot mai mult de Mantuire, pentru a deveni, intr-un final, incapabil sa intelegi si sa primesti harul Lui Dumnezeu.
   Biserica este poporul imens al Lui Dumnezeu. Iar Iisus ne este prezentat de sfantul Paul ca fiind "Cap al Bisericii - trupul sau, al carui Mantuitor si este." Pentru a fi salvat, trebuie sa crezi in Dumnezeu si sa-L iubesti. "Cel care va crede si va fi botezat, va fi salvat. Cel care nu va crede, va fi osandit" (Mc 16,16; Mt 16,25). Credinta este, deci,  o conditie a mantuirii sufletelor noastre. Ea chiar primeaza - dupa cum ne lasa Domnul sa intelegem aici, asupra botezului. Poti sa te pierzi chiar fiind botezat, dar este imposibil sa fii pierdut, cand crezi in Dumnezeu, straduindu-te sa faci voia Lui. Este, bineinteles, clar ca pentru crestin, botezul este crucial, fiind sacramentul care ne permite arvuna Spiritului Sfant, cu un suflet purificat de pacatul originar. Toti oamenii ar trebui, pentru binele lor, sa se boteze si sa creada, straduindu-se sa raspandeasca peste tot, iubirea Lui Dumnezeu: " Cel ce a intors pe pacatos de la ratacirea caii lui, isi va mantui sufletul de moarte si va acoperi multime de pacate (Iacob 5,20). Se vede bine aici legatura dintre pacat si moarte - consecinta pacatului. Si aceasta chiar de la origini (cf. Gn 2,17: 3,19: Iacob  1, 13-15). Atunci cand dorinta noastra este sa traim in sfintenie, sa mergem cu bucurie pe calea care duce spre Cer, sa nu ne temem sa ne marturisim cu curaj si seninatate credinta, speranta noastra de neinfrant. Nu trebuie sa ne fie teama sa vorbim despre Iubirea Lui Dumnezeu, chiar celor apropiati noua care par uneori surzi, dar adesea asteapta, de fapt, sa li se vorbeasca despre Cer si despre ceea ce duce la el. Daca pastram tacerea, apropiatii nostri nu vor putea auzi de la noi Vestea Buna a Imparatiei, a Mantuirii, a Evangheliei, a vietii vesnice oferite de Dumnezeu intr-un elan de iubire negraita, tuturor oamenilor. Sa nu ne inchidem inima. Sa ne rugam mult si sa dam, fara incetare, marturie. Si atunci cand vedem spirite inchise, sa ramanem in tacerea Lui Dumnezeu, care este pace si rugaciune. In acest timp de har, sa-L laudam pe Domnul, care ni L-a dat pe Fiul Sau ca Mantuitor: " Si intru nimeni altul nu este mantuirea, caci nu este sub cer nici un alt nume, dat intre oameni, in care trebuie sa ne mantuim noi" (Fapte 4,12).
   Sa ne lasam, deci, vietile scaldate de har si de pace " si sa marturiseasca toata limba ca Domnul este Iisus Cristos, intru slava Lui Dumnezeu Tatal" (Fil 2,11).

                                                              ("Stella Maris" nr.322 - "Regina Pacis" nr.23)