SFANTUL PAROH DE ARS

   de Bernard  Balayn

Ioan Maria Vianney - Paroh de Ars
(Biserica din Ars)

   Acum cand clerul vest-european cunoaste o severa criza a vocatiilor sacerdotale, evocarea acestui preot de exceptie este de natura a ne reda speranta, asa cum a subliniat Papa Ioan Paul II cu ocazia pelerinajului sau la Ars in 1986: " Nu poti sfinti sufletele decat devenind sfant tu insuti."
   Convins de responsabilitatea sa, abatele Vianney s-a gandit ca trebuie mai intai sa devina sfant. Dar asa cum nu este fum fara foc, nu exista nici sfinti fara radacini crestine profunde. Pentru a intelege pastoratul iesit din comun al "Sfantului", trebuie mai intai sa adancim cercetarea tineretii sale si pregatirea sa pentru sacerdotiu, avand ca sursa marturiile de la procesul de beatificare, iar apoi vom evoca pastoratul sau exemplar in slujba celor doua parohii ale sale succesive si a Bisericii intregi, tinand cont de ridicarea sa ulterioara la cinstea altarelor.


PREGATIREA PENTRU SACERDOTIU
   Exemplul parintilor sai si al preotilor persecutati 
                                                              (1786 - 1811)

   Viitorul Paroh de Ars a avut parte de o tinerete dificila din cauza dezlantuirii Revolutiei franceze, epoca de mari incercari pentru Biserica din Franta.
   Al patrulea dintr-o familie cu sase copii, dintre care au supravietuit trei, s-a nascut la 8 mai 1786 la ferma parinteasca din Dardilly, la nord-vest de Lyon, si a fost botezat chiar in dupa-amiaza acelei zile, cu prenumele Jean-Marie. Toate documentele insista asupra unor fericite predispozitii naturale mostenite de la parintii sai, bogati in credinta, in special de la mama sa - Marie - foarte evlavioasa. De la ea a invatat sa-si faca bine semnul crucii care, mai tarziu, ii va edifica pe pelerinii de la Ars. Pietatea sa profunda a fost faurita in persecutiile din vremea aceea, odata cu declansarea Revolutiei (1793). Martiriul ii pandea inca de pe atunci pe toti preotii "refractari", adepti ai Bisericii fidele Romei si ostile unei "Biserici nationale". Familia Vianney, instarita, ii primea in mod regulat pe saraci, pe vagabonzi, iar Ioan Maria le era devotat in mod special, de unde, mai tarziu, fervoarea sa pentru nevoiasi, si practica ascetica personala. Sora sa mai mica, Marguerite,  ne informeaza indeaproape asupra acestor subiecte: de la varsta de 3 ani fratele sau se ruga, dupa exemplul familial. Crescand, el n-a facut altceva decat sa-si intensifice rugaciunea, pana acolo incat, declara ea la Procesul de beatificare: "el se ruga aproape incontinuu." Isi recita astfel cu evlavie Rozariul si o iubea deja mult pe Sfanta Fecioara. El veghea asupra micii capele a familiei, unde seara se rugau cu totii pentru grelele nevoi ale timpului si pentru sufletele din Purgatoriu. Se rugau inainte si dupa mese si la sunetul Angelusului. Parintii lui isi asumau marele risc de 
a-i adaposti noaptea pe preotii "refractari" care erau in trecere.Cei care erau prinsi ca ascundeau "refractari", erau ghilotinati. Ioan Maria a fost foarte impresionat de marturia lor si atunci a inceput sa incolteasca in inima sa de copil, vocatia sacerdotala. Intr-adevar, foarte devreme si-a dorit sa se consacre Domnului, aceasta fiind si dorinta profunda a mamei sale, care il simtea predestinat preotiei. Caci, inca de la varsta de 5-6 ani, el modela din argila figurine de preoti si capele. De asemenea, invata pe fratii si surorile sale catehismul. Asista in tacere, in reculegere si in penumbra noptii, acasa la el,  la liturghiile acestor preoti curajosi, gata de martiriu pentru credinta. Ziua, mergea regulat la  Liturghia din Dardilly, cu mama sa.

CHEMAREA LA PREOTIE (1811-1815)

   A avut o tinerete dificila, dar deschisa sperantei, caci, intre 1801-1802, Concordatul intre Primul Consul si Pius VII a deschis noi orizonturi pentru Biserica secatuita a Frantei. "Noaptea este frumos sa crezi in lumina", va scrie Edmond Rostand. Si acest lucru era, pe atunci, mai adevarat ca niciodata.
   "Teroarea" nu i-a permis lui Ioan Maria sa faca  prima sa impartasanie decat in anul 1799, la varsta de 13 ani, intr-o incapere dintr-un castel vecin; cu doi ani inainte se spovedise pentru prima data, acasa, in genunchi, in fata marelui orologiu.
   Dupa o relativa asiduitate la scoala primara, unde a avut reusite, sfatul preotilor, dorinta mamei sale si, mai ales, chemarea launtrica a copilului au facut ca, incepand din 1803, sa devina elevul abatelui Charles Balley, la acea data paroh de Ecully, in scoala parohiala pentru pregatirea viitorilor candidati la preotie. Cunoscand dificultatile pe care le intampina la limba latina, bunul preot il va pastra cat va putea pentru a-l invata stiinta teologica, in prezbiteriul sau. Important este ca abtele a putut discerne la el pietatea, virtuti rare si vocatia pentru sacerdotiu. Iar exemplul sau a fost hotarator in aceasta privinta. Datorita lui, in Postul Pastelui din 1807, la 21 de ani, a primit sacramentul Confirmarii si si-a adaugat la prenumele sale pe acela de Baptiste ( Botezatorul).
   La sfarsitul anului 1809, recrutat, dar ratacit pe drumul expeditiei spre Spania, el a esuat la Forez, in casa unei vaduve cu patru copii din comuna Noes (Loire), care a acceptat sa-l ascunda timp de un an. El s-a facut util predand lectii; se ruga intens si mergea zilnic, cu prudenta, la Liturghie.
   Cand s-a proclamat amnisitia imperiala, s-a intors acasa in ianuarie 1811, pentru a afla ca mama sa care suferise prea mult, murise cu o luna inainte. Ea ii pregatise cadoul inimii sale: vesmantul alb de in (Alba - n.t.) pe care il brodase asteptand intoarcerea sa. Toata viata sa de preot  Il va lauda pe Dumnezeu pentru ca-i daduse o astfel de mama.
   Fratele sau cel mai mic, Francois, nu s-a mai intors din campania din Germania (1813), iar tatal, Matthieu Vianney, a murit in 1819. Cu sprijinul arhiepiscopiei din Lyon si al Mons. Balley, Ioan Maria a studiat la seminar filosofia (la Varrieres), apoi teologia (la Saint Irenee, Lyon 1812), de unde a fost indepartat pentru rezultate slabe. S-a intors la Mons. Balley, unde si-a sfarsit, cu chiu cu vai, studiile. Primind tronsura si sutana in 1811, a devenit subdiacon in 1814, diacon in iunie 1815, la recomandarea Parintelui Balley si cu acceptul superiorilor Lyonezi. A fost ordonat preot la Grenoble, la 29 de ani, duminica, 13 august 1815: "Desi nu are o mare stiinta, are evlavie, devotiune fata de Sfanta Fecioara, stie bine Rozariul, asadar eu il chem. Harul Lui Dumnezeu va face restul", a spus Vicarul general, Mons. Courbon.

UCENICIA SACERDOTALA: Vicariatul de Ecully 
                                                           (1815-1818)

   Abia consacrat preot, Ioan Maria Vianney, a fost afectat de catre arhiepiscopul de Lyon pe langa indrumatorul sau spiritual, Parintele Charles Balley, ca vicar (unic) la parohia sa din Ecully. Acesta a fost, in acelasi timp, si un efect al delicatei bunatati a Mons. Balley care, ca preot experimentat, a dorit sa-l ajute pe tanarul sau novice.
   Ioan Maria Vianney nu a devenit sfantul pe care il cunoastem, singur. In afara calitatilor sale si a ajutorului decisiv al Spiritului Sfant, datoreaza aceasta nu numai rugaciunilor mamei sale, imprejurarilor terorii anticrestine - deosebit de grea la Lyon, ci si modelului anumitor preoti, mai ales al inegalabilului sau paroh, Mons. Charles Balley, fost calugar.
   El este acela care l-a luat sub protectia sa, care a discernut potentialul vocatiei sale, care 
l-a ajutat sa-si incheie studiile compromise, care a stiut sa pastreze secretul "Exilului" sau de la Noes, sa intretina speranta parintilor sai si sa indulceasca rigorile autoritatilor militare fata de familia Vianney; el a facilitat accesul protejatului sau la ordinul minoritilor si, prin toate acestea, la ordonarea sacerdotala. Dar nu a lasat sa plece aceasta comoara, obtinand sa se creeze, in mod expres pentru el, vicariatul de Ecully, astfel ajutandu-l sa-si faca ucenicia de preot. Practica parohului era vasta. Ioan Maria nu putea spera altceva mai bun decat sa fie format de catre un adevarat sfant, in fata Lui Dumnezeu si in fata istorie. Astfel incat cei doi,  cunoscandu-se deja bine si avand certe afinitati, s-au intrecut in pietate si pastorala. De la Mons. Balley a mostenit noul preot grija fara egal fata de suflete si mijloacele de a le calauzi spre Dumnezeu, de unde atractia sa irezistibila catre o rugaciune constanta si o viata de jertfa, la inaltimea mizelor urmarite. Ioan Maria spunea despre Mons. Balley: "Nimeni nu m-a facut mai bine sa vad in ce masura poate sa se degajeze sufletul de simturi, iar omul sa se apropie de inger." Enoriasii nu puteau decat sa se bucure de pastoratul unui sfant, si de ajutorul sau care il urma cu pasi mari. Degeaba denuntau unii austeritatea lor "excesiva", ca Mons. Courbon, edificat, i-a lasat s-o practice mai departe.
   Totusi, extenuat de un minister absorbant, Mons. Balley a murit in decembrie 1817. El i-a lasat mostenire prietenului sau cele cateva bunuri care-i mai ramasesera: carti, lanturi, putin mobilier si instrumentele sale de penitenta, pe care acesta le-a pastrat ca pe cele mai pretioase relicve. Dar mai ales, a pastrat de la el esentialul : exemplul unui pastor mai zelos decat oricare altul, "trambulina" care-i va permite sa continue si sa urce inca si mai sus pe acest drum de jertfa. Asa cum bine a spus Mons. Trochu, biograf recunoscut al sfantului, el ii datoreaza aproape totul acestui om exceptional, care s-a stins in bratele sale, plans de tori enoriasii sai. Cum succesorul sau era departe de a-i semana, Mons. Joseph Courbon i-a dat vicarului o alta insarcinare, cea mai umila dintre toate, de capelan rural la Ars, devenit parohie autonoma in 1821.
   Umilul preot isi dorea  "o parohie saraca, mica, pe care sa o pot conduce mai bine si in care sa ma pot sfinti mai usor."  Ars era atunci o parohie minuscula, neglijata, despre  care Mons. Courbon i-a spus: "Nu prea exista dragoste fata de Bunul Dumnezeu la Ars,  dar veti face dumneavoastra ca ea sa se nasca." Si, la 9 februarie 1818, cu putinele sale bagaje, Ioan Maria Vianney pleca spre locul pe care Providenta i-l incredinta. 
   In biserica actuala din Ecully, o placa de marmura atesta sfantul minister al celor doi mari slujitori ai Lui Dumnezeu.
   Important este sa vedem in aceste evenimente mana providentiala a Lui Dumnezeu si o reala continuitate de actiune in viata lui Ioan Maria.  Parintele Balley il invatase multe: nu numai ministerul pastoral ca atare, ci si sfintirea inerenta responsabilitatii fata de suflete, fie ele chiar si putine; destinul sfantului paroh nu va fi acela de a converti mari multimi (desi...),  ci de a da exemplul celei mai inalte sfintenii pastorale fata de mica  sa turma, potrivit zicalei "Esti mai sfant prin ceea ce esti decat prin ceea ce faci". Vicariatul pe langa un veritabil sfant a pus "inceput bun" fiind adevaratul "laborator" al pastoratului de Ars. Intr-adevar, de la Ecully, Ioan Maria a deprins o profunda pietate, era foarte cautat pentru spovezi, si-a trait consacrarea totala, daruindu-se sufletelor, in special prin caritatea sa exemplara, dar si prin penitentele sale. Inca de pe atunci era pregatit pentru Ars.

PASTORATUL SAU (1818-1859)
Programul de la Ars: "Veti face ca acolo sa fie iubit Dumnezeu"

   Cu acest mandat, primit de la Mons. Courbon, la 13 februarie 1818, noul slujitor in varsta de 32 de ani, a sosit la Ars, umilul satuc in care Revolutia si urmarile ei facusere grave ravagii spirituale. Trebuiau recucerite suflete si, in acelasi timp, reconstruita biserica, reflectare a parasirii.  Raspunsul dat de fostul Vicar nu s-a lasat asteptat, atunci cand, intrebandu-l pe un ciobans despre drumul pe care trebuia s-o apuce, el i-a spus: "Tu mi-ai aratat calea spre Ars, eu iti voi arata calea spre cer."
   Care erau telurile sale si ce mijloace va folosi pentru a le atinge? Acelea pe care le experimentase la Ecully si pe care le va dezvolta la maxim.
   De multa vreme, dat fiind cele pe care le vazuse in legatura cu descrestinarea lyonezilor, singurele sale obiective anticipau ceea ce-i recomandase Mons. Courbon si cee ce-i aratase Parintele Balley.  El voia, in primul rand, sa fie un preot adevarat, un preot sfant, apoi sa-si arate iubirea sa inflacarata pentru Dumnezeu ("Cat este de frumos, cat este de maret, sa cunoastem, sa iubim si sa slujim pe Dumnezeu. Nu avem de facut decat asta in lume" repeta el in catehezele sale); sa arate, de asemenea o la fel de mare iubire fata de suflete ( "Va dau o a doua porunca, asemanatoare cu prima, iubiti-va...": Este vorba deci, de a infaptui mantuirea lor).  Desigur ca nu avea elocinta unui Lacordaire, dar elocinta nu va converti nicicand lumea. Avea, insa,  mult mai mult: pe Spiritul Sfant. Caci nu spunea el, oare: "Cei care sunt condusi de Spiritul Sfant au idei juste. Oare de aceea sunt atatia ignoranti care stiu mult mai multe decat savantii?"
   In zelul sau pentru mantuire, ii ardea in suflet  focul mistuitor al evanghelizarii. Cand, dupa ani indelungati de implorari, Sfanta Fecioara i-a aparut in 1840 si l-a intrebat ce doreste, el i-a raspuns, invariabil: "Sfanta Fecioara, cer convertirea parohiei mele".  (El implora neincetat si in orice loc: " Doamne Dumnezeule, converteste parohia mea!", relateaza martorii).

PENTRU ACEASTA, EL VA PUNE IN JOC TOTUL

   Primul sau mijloc era pietatea sa. In picioare, in orice anotimp, de la ora trei, sau chiar de la unu si jumatate noaptea, mergea la biserica sa se roage pana la liturghia pe care o oficia la ora sapte. Se ruga fierbinte, cu perseverenta, incredere si cu o credinta care trezeau admiratia. Se ruga cu inima, stand in genuchi, chiar si cand biserica era inghetata, Breviarul si Rozariul. Nu se plictisea niciodata, deoarece Invatatorul era in Tabernacol, asteptandu-l. Rugaciunea sa isi gasea incununarea in pietatea euharistica fara seaman, si care atingea culmea in Liturghia sa si in marile sarbatori euharistice. Fiind foarte sarac, dar punandu-si increderea in nesfarsita providenta a Lui Dumnezeu, el a refacut, incetul cu incetul, biserica.
   Cel de-al doilea mijloc folosit se confunda cu insarcinarea sa, cura animarum: preotul este un "alter Cristus" care se cheltuieste cu generozitate pentru poporul sau, pe toate fronturile: asadar, el boteza, casatorea, ajuta bolnavii si muribunzii in orice moment, in toate locurile, chiar cand era la capatul puterilor, oficia la inmormantari, dadea neobosit invatatura (cateheze zilnice, predici duminicale), forma tinerii ( a infiintat un orfelinat feminin si o scoala de baieti, condamnad dansurile publice), daruind nevoiasilor bunurile sale si obolurile pe care le primea, nelasand pe nimeni fara strictul necesar. In plus, ii ajuta pe confratii sai preoti, in zilele de misiune; ii ducea uneori pe enoriasii parohiei sale in pelerinaje la Sfanta Fecioara de la  Fourviere (Lyon). Dar, ceea ce l-a facut celebru a fost devotamentul sau penitential. Parohul de Ars ii depaseste, de mai bine de doua secole,  pe toti confesorii bisericii, dand exemplu unui Padre Pio si spovedind intre 15 si 18 ore pe zi, astfel incat,  spre sfarsit,  era adus acasa aproape indoit de mijloc si literalmente epuizat. El a fost, prin iubirea sa insatiabila fata de aproapele, un adevarat martir al confesionalului. Constient de acest lucru, se surprindea spunand: " pacatosii il vor ucide pe pacatos."
   Pentru a-si indeplini aceste sarcini supraomenesti, el folosea un mijloc infailibil: o totala daruire de sine care se traducea printr-o lepadare de sine pana la limita extrema "a austeritatilor si a unor penitente incredibile" (Ioan Paul II), privandu-se de tot: comoditati, hrana, somn, odihna, dominandu-si un caracter la origine impetuos. "Excesele" sale l-au impins, in schimb,  la trei tentative de fuga. Dar de fiecare data jertfirea totala de sine l-a readus la eroica sa indatorire de paroh. Iar in locul sau, cel care actiona era Isus, potrivit Sfantului Paul:  "Nu mai traiesc eu, ci Cristos traieste in mine." Da, el a fost cu adevarat  "alter Cristus" pe care l-am evocat anterior. Stiind ca diavolul il pandea, el s-a nimicit pe sine si si-a trait atat de bine, in spirit si litera, consacrarea, incat acesta, dupa ce i-a distrus trupul, l-a abandonat Lui Dumnezeu ("Dl. Paroh s-a golit atat de mult de el insusi, incat a lasat in intregime loc Spiritului Sfant", va declara Catherine Lassagne, directoare la Providence). Intr-o zi in anul 1843, grav bolnav, aproape muribund, in cursul extremei unctiuni, Dumnezeu l-a vindecat, caci mai avea inca nevoie de el.

ISUS:"ACEASTA BOALA NU ESTE SPRE MOARTE"
                                                                                                                         (Ioan 11,4)

   In 1818 parohia de Ars era considerata moarta: "Acolo nu prea exista iubire fata de Bunul Dumnezeu..." spusese Mons. Courbon...  In mai putin de zece ani, la regimul imprimat de Parintele  Vianney, demn de Parintii pustiei, ea urcase deja panta. Boala sa nu fusese spre moarte, ci pentru o "Inviere". Nu numai ca parohia era de nerecunoscut, dar veneau si cei din afara ei. Incepand din anul 1830 a luat nastere "pelerinajul la Ars", suvoi neintrerupt de pelerini atrasi de sfintenia stralucitoare a sfantului Paroh.
   Cine ar fi prevazut, oare,  o astfel de speranta, in dezastrul din 1815? Caci asa era, intr-adevar, starea de spirit in Franta, la sfarsitul Imperiului. Era cea a Martei si a Mariei-Magdalena la moartea fratelui lor, Lazar. Ele- I spusesera Lui Isus: "Doamne, acela pe care il iubesti este bolnav." Franta, parte iubita a imparatiei, era cadaverica, putea parea chiar muribunda. Atunci Isus le-a raspuns:"Aceasta boala nu este spre moarte; ea este pentru slava Lui Dumnezeu: prin ea, Fiul Lui Dumnezeu trebuie sa fie preamarit"; caci, dupa cum ii afirmase Arhanghelul Gabriel, Mariei: " La Dumnezeu totul este cu putinta". Ars-ul, la fel ca toata Franta, era foarte bolnav. Isus a venit sa-i lege ranile, sa-l ridice, sa-i redea credinta, si aceasta printr-un om, un consacrat. Intr-o zi, un parizian, auzind cat de laudat este acest preot de provincie taumaturg, s-a dus sa-l vada la fata locului. Si s-a intors atat de bulversat, incat prietenii l-au intrebat: "Ce ti s-a intamplat acolo?" Iar el le-a dat acest raspuns uimitor: 
" La Ars, L-am intalnit pe Isus Cristos intr-un om!" Da, asa cum va spune si Papa Ioan paul II in pelerinajul la Ars (6 octombrie 1986): "Cand trece un sfant, trece Dumnezeu impreuna cu el."
                                          ("Regina Pacis" nr.219  - "Stella Maris" nr.457 si 459)