Lepadarea de sine

Nu mai sunt eu cel care traiesc, ci Cristos traieste in mine.

     Soarta noastra in calitatea de continuatori ai operei de mantuire a Lui Cristos in lume,  e legata de crucea Lui Cristos. "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea zilnic si sa Ma urmeze."
     "Sa se lepede de sine".  Ne-am gandit vreodata profund ce vrea sa spuna Isus prin aceasta expresie?
     Lepadarea de sine, iata o expresie pe care nimeni in lume sau aproape nimeni nu o intelege. Scriitorul Amedee Guiard povesteste in memoriile sale ca, in primul razboi mondial, s-a dat unui regiment ca parola, cuvantul lepadare de sine (in franceza  abnegation).  Dar iata ca santinelele nu erau in stare sa-l pronunte. Nu-l auzisera niciodata si nu-i cunosteau sensul. Unii credeau ca e numele unui oras, altii gandeau ca este vorba de un general englez, altii isi inchipuiau ca e un termen  ce tine de domeniul agriculturii si raspundeau, ezitand: irrigation. Hotarat, acest cuvant nu le spunea nimic.
     Lepadarea de sine, un fapt despre care academiile din antichitate nu au auzit vorbindu-se;  filozofii care au auzit vorbindu-se despre atatea lucruri, l-au ignorat. Desigur, filozofii din vechime au vorbit despre o renuntare la lucruri pamantesti, la placeri si chiar la onoruri umane, asa cum faceau stoicii, pentru a obtine un folos personal, dar renuntarea despre care vorbesc ei nu este niciodata lepadare de sine.
     Sfantul Grigore cel Mare noteaza ca lepadarea de sine e marea noutate pe care Cristos o aduce in lume. Lepadarea de sine nu inseamna numai dezlipirea inimii de bunurile exterioare "ut abnegemus nostri" (sa renuntam la lucrurile noastre), ci "ut abnegemus nos" (sa renuntam la noi insine).
     "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea zilnic si sa Ma urmeze." Si Isus continua: "Cine vrea sa isi salveze viata, o va pierde, dar cine isi pierde viata pentru Mine, acela o va salva. Caci ce-i foloseste omului de-ar castiga lumea intreaga, daca el se pierde sau se ruineaza pe sine?"
     Prin aceste cuvinte, Isus ne cere mai mult decat viata, mai mult decat sufletul, cere eu-l nostru propriu, vrea ca eu-l sa moara in noi, iar cand vom infaptui aceasta renuntare suprema, atunci vom triumfa; cand vom abandona totul, atunci vom castiga totul.
     Sfantul Pavel, pentru lepadare de sine foloseste un alt cuvant: despuiere.  De nenumarate ori cere celor botezati sa se despoaie de omul cel vechi si sa se imbrace cu omul cel nou care este Cristos.
     Numai atunci cand Cristos ia locul eu-lui nostru propriu, se adeveresc cuvintele Sfantului Pavel:
     Nimeni dintre noi nu traieste pentru sine si nimeni nu moare pentru sine: caci daca traim, pentru Domnul traim, si daca murim, pentru Domnul murim. Deci, fie ca traim, fie ca murim, ai Domnului suntem.  Caci Cristos a murit si a inviat, ca sa fie stapan si peste cei morti si peste cei vii. (Rom 14,7-9).
     Fara indoiala, vom avea mereu de luptat cu egocentrismul nostru. In noi, Cristos si eu-l nostru isi disputa mereu primul loc. "In Cristos scrie Sfantul Pavel, Dumnezeu impaca lumea cu Sine."
     In noi, am putea adauga, Cristos vrea sa mantuiasca lumea. Noi nu suntem decat instrumente in miinile Lui Cristos.  Dar mereu este in noi aceasta tendinta de a-L substitui pe Cristos, de a-i lua locul Lui Cristos.
     Luc Estang, in romanul sau "Stigmatele", pune pe buzele eroului sau, un preot, aceste cuvinte:
     Sa ma asez in locul Lui Dumnezeu, sa am putere asupra sufletelor, asta visam. Visam sa fiu preot pentru mine mai mult decat pentru Dumnezeu. Sa castig suflete... si numai in al doilea rand sa le castig pentru Dumnezeu. Mai presus de toate, sa fiu eu acela care le castiga, iata ce ma ametea. In demnitatea preoteasca, in tot ce are ea mai sfant, ma bucuram mai dinainte de puterile mele... fara sa-mi pese sau prea putin sa-mi pese de Cel de la care aveam sa le primesc;  eu voi fi duhovnicul, cel care iarta pacatele, eu consacratorul, care aveam sa-L invit pe Dumnezeu pe altar.
     Sfantul Pavel ii deplage pe aceia dintre colaboratorii sai lipsiti de aceasta abnegatie apostolica pe care o lauda  la ucenicul sau Timotei:  toti se cauta pe ei insisi si nu pe Cristos.  Filipenilor le scrie: "Nu am pe nimeni care sa-mi impartaseasca simtirile si sa se ingrijeasca intr-adevar de situatia voastra, caci toti umbla dupa foloasele lor si nu dupa cele ale  Lui Isus Cristos... unii Il predica pe Cristos din invidie si spirit de polemica... si nu cu gand curat."
     Ne-am putea pune aceasta intrebare: distrugandu-ne eu-l propriu, prin lepadarea de noi insine, si asezandu-L in loc pe Crisos, nu se intampla o anihilare, o mutilare a personalitatii noastre?
     Nu, nu are loc o mutilare, ci dimpotriva, o innobilare, o imbogatire, o implinire, si o sublimare a personalitatii noastre, asa cum a taia o parte dintr-un copac salbatic si a altoi pe el o ramura de copac nobil, nu inseamna o mutilare si o distrugere, ci dimpotriva, o innobilare.
     Ceea ce se petrece cu noi intr-o asemenea situatie ne putem face o idee gandindu-ne ce s-a intamplat cu Cristos in Misterul Intruparii Sale. Stim ca, in sanul Mariei, natura omeneasca a Lui Isus s-a unit perfect cu natura Sa dumezeiasca, intr-o singura persoana; persoana umana a fost, ca sa spunem asa,  nimicita si inlocuita de persoana divina, astfel incat toate actiunile umane ale Lui Isus sunt atribuite persoanei divine. A fost in Cristos o nimicire, o renuntare la persoana umana din El Insusi, dar n-a fost o pierdere si o mutilare a naturii sale umane, ci o innobilare, caci toate actiunile Sale savarsite ca om, nu numai moartea pe cruce, ci si cele mai mici si neinsemnate, au capatat o valoare infinita, dumnezeiasca. De aceea suferintele Sale indurate ca om, avand o valoare infinita, au fost in stare sa ispaseasca ofensa infinita pe care omul o adusese Lui Dumnezeu, prin pacat.

     Un lucru asemanator se intampla cu noi atunci cand eu-l nostru e inlocuit de Cristos;  atunci cand, cum spune Paul Claudel, Cristos este in noi, in fiinta noastra, mai mult decat suntem noi insine, cand nu ne mai apartinem, ci apartinem Lui Cristos, putand spune ca Sfantul Pavel:"Traiesc eu, dar de fapt nu mai sunt eu cel care traiesc, ci Cristos traieste in mine."

     Nu este, de fapt, o despuiere, ci o implinire si o innobilare a personalitatii noastre, faptele noastre omenesti primind o valoare supranaturala, infinita, devenind faptele Lui Cristos.
     Sfantul Francisc de Sales are perfecta dreptate cand spune ca noi nu facem nici un pas spre sfintenie, cu toate practicile de pietate si cu toate impartasaniile primite, numai si numai din cauza faptului ca nu-L lasam pe Domnul sa stapaneasca in noi asa cum ar dori El.  El vine in noi, ce-i drept, prin Sfanta Impartasanie, dar gaseste inima noastra plina de dorinte proprii, de afectiuni si mici vanitati. El nu doreste acest lucru. Ar vrea sa o gaseasca total goala, pentru a deveni stapanul ei absolut.
     " Nu mai traiesc eu ci Cristos traieste in mine". Daca acest lucru nu ar fi o simpla formula goala, ci o realitate traita, atunci Cristos ne-ar transfigura in intregime viata. Isus, sa nu fie un Isus vag, si departat, ci un Isus intim unit cu noi. Gandurile noastre sa fie gandurile Sale si sentimentele noastre sa fie sentimentele Sale, in cuvintele si faptele noastre sa poata fi recuoscute cuvintele si faptele Sale.

                                                     ( Pr. Claudiu Dumea - "Daca vrei sa fii desavarsit")