SIGILIUL LUI CRISTOS

de Mons. Luigi de Marchi

   Cultul care a predominat in Evul Mediu a fost cultul crucii.
   Crestinismul de o parte, amenintat de paganism, a continuat sa se rastigneasca.
   De alta parte, din cauza barbarilor, care coborau din Miazanoapte spre Roma, spre a o face sa plateasca scump stapanirea atator veacuri, crestinii tineau ochii atintiti spre Crucea care stralucise pe steagul lui Constantin Cel Mare cu promisiunea unei victorii sigure.
   Dar dupa ce Biserica, multumita aluatului dumnezeiesc al credintei si harului Lui Cristos, imblanzise deja si civilizase pe barbarii nordului, iata ca se abatu ca o furtuna din Rasarit peste tinutul Europei, Africii, Asiei, primejdia turcilor care in scurt timp cotropira multe tinuturi frumoase si distrusera crestinismul care devenise deja stralucit prin faptul ca daduse Bisericii un puternic manunchi de doctori ai Bisericii si martiri.
   Ceea ce a ranit mai mult inima crestinilor a fost ocuparea Palestinei, adica a locurilor sfintite prin viata si moartea Lui Cristos, in special ocuparea Sfantului Mormant.
   Papi, regi, domnitori si popoare crestine nu avura pace si, de mai multe ori in decursul catorva veacuri, inarmara trupe si facura expeditii pentru a recastiga de la necredinciosi, locurile sfinte.
   Aceste expeditii, care in mare parte nu au reusit, se numeau cruciade, pentru ca toti luptatorii purtau ca o emblema, crucea.
   Incercarile crrstine au durat, mai mult sau mai putin, de la anul 1000 pana la anul 1600; dupa aceasta epoca, pericolul turcesc mergand spre disparitie. Din pacate insa, dupa atatea razboaie si schimbari, Semiluna inca mai stapanea peste Cetatea Sfanta, sub controlul natiunilor crestine.

Sf.Francisc de Assisi

   Impins de iubirea pentru Isus Cristos, si Sfantul Francisc de Assisi, in 1219 a dorit sa plece cu cruciatii spre Rasarit, cu intentia de a converti pe sultanul Turciei sau a-si da viata pentru Isus Cristos. Sa plece in cruciada n-a reusut,  insa iubirea pentru Cruce il chinuia mereu, cum apare din sfatul pe care-l da fratilor sai:
   "Nimeni sa nu se mandreasca, ci sa se laude numai cu Crucea Mantuitorului."
   Aceasta invatatura este luata de Sfantul Pavel.
   Sfantul Francisc si-a intiparit-o atat de bine in inima, incat nu permitea fratilor sai sa calce peste doua bucati de paie sau de lemn incrucisate.
   Iubirea fata de Cruce si o neintrerupta meditatie despre Cel Rastignit, il facura vrednic sa primeasca in corpul sau sfintele stigmate sau Rani ale Mantuitorului: in maini, in picioare si in coasta, care-i dadeau o idee despre ceea ce a suferit Isus pentru noi.
   Cascia nu e departe de Assisi, si Sfanta Rita traise putin peste un veac dupa Sfantul Francisc. Si ea a simtit intotdeauna o vie dorinta dupa Patima Mantuitorului care constituia tema preferata a meditatiilor ei. Si ea dorea sa fie, cel putn in parte, insemnata de Crucea Lui Cristos, dar in adanca sa umilinta poate nu se simtea vrednica de asa ceva. "Insa, zice biograful ei, Cavalluci, ea se adancea atat de mult in aceasta meditatie, incat uneori isi pierdea simtirea, si adeseori calugaritele o gaseau intr-o asa mare masura lasata in voia Lui Dumnezeu, incat o credeau moarta."
   In cele din urma, Isus a voit sa-i indeplineasca dorinta si se folosi de o imprejurare deosebita.
   In 1442,veni la Cascia sa predice Posturile ,Sfantul Iacob de Marca, prieten si tovaras de apostolat ai marilor ucenici ai Sfantului Francisc: Bernardin de Siena si Sfantul Ioan Capistrano.
   Cuvantul predicatorului, iesind dintr-o inima de apostol, patrundea totdeauna adanc in inimile ascultatorilor si le atragea spre Dumnezeu. Predica lui despre Patimile Lui Cristos a avut o inraurire deosebita, mai ales asupra Sfintei Rita care, impreuna cu alte calugarite, alerga sa-l asculte; lucru cu putinta atunci, deoarece clauzura nu era atat de stricta.

Sf. Rita de Cascia

   Reintoarsa la manastire, Rita, foarte miscata de ceea ce auzise, ingenunchie in fata unei icoane a Rastignitului, ce se afla intr-o capela interna, si Il ruga cu infocare pe Domnul Isus sa binevoiasca sa o faca partasa de durerile Lui.
   Si iata ca un spin, desprinzandu-se din cununa Rastignitului, veni si i se implanta in frunte atat de adanc si cu atat durere, incat cazu in nesimtire, aproape moarta.
   Nimeni nu era de fata la aceasta intamplare, rana insa-i marturisea darul dumnezeiesc.
   Celui ce s-ar gandi sa atribuie acest lucru unei cauze omenesti si intamplatoare, inca de pe acum ii raspundem ca, nu numai ca i-ar face naivi si mincinosi pe toti istoricii vrednici de crezare care au istorisit acest fapt, dar insusi Cerul a binevoit sa dea mai tarziu alte dovezi de netagaduit despre acest adevar.
   Pe langa durere, Isus a voit sa-i mai adauge umilirea si izolarea.
   Pe cand ranile Sfantului Francisc erau de culoarea sangelui sanatos si nerespingatoare, rana Sfintei Rita emana un puroi greu mirositor. Asa ca sarmana suferinda, ca sa nu umple casa de miros, fu izolata intr-o camera indepartata, unde o calugarita-i aducea de mancare.
   Cand ne gandim ca Rita a purtat aceasta rana timp de 15 ani, ca a suferit dureri care-i produceau multe necazuri in timpul odihnei, ca-si purta crucea nu numai cu rabdare ci si cu multumire fata de Acela care o facea sa sufere atat, nu se poate sa nu-i admiram statornicia, iubirea, sacrificiul, si sa nu o punem in numarul martirilor voluntari.
   Ni se prezinta aici un fenomen la care merita sa ne oprim.
   Omul fuge de durere, lucru care, de altfel, nu trebuie dovedit. Ajunge sa ne gandim la nenumaratele medicamente existente, sau care se inventeaza mereu pentru vindecarea bolilor cat si pentru o moarte cat mai tarzie cu putinta.
   Atunci cum de au fost si mai sunt inca suflete care nu numai ca n-au refuzat durerea, ci au cautat-o din toata inima, asa cum cei mai multi cauta placerile?
  E o chestiune ce tine de punctul de vedere din care se privesc lucrurile.
   Cel care nu are credinta, sau o are foarte slaba, se chinuie sa-si afle un locsor comod in aceasta viata si zice cu necredinciosii despre care vorbeste Solomon: "Sa ne incununam cu trandafiri, pana nu se ofilesc, pentru ca in curand murim. Sa prindem momentul care fuge, sa ne bucuram cat se poate, apoi, fie ce-o fi; de maine nu ma ingrijesc."
   Insa cel care are credinta, in deosebi cel cu credinta vie, activa, cel ce-si traieste din plin crezul, judeca cu totul altfel. El stie si cumpaneste cuvintele Apostolului, ca nu avem aici locuinta stabila, ci patria noastra este Cerul. Nu trebuie sa adunam bogatii pe care hotii - si cine este mai hot decat moartea - ni le pot fura, ci sa ne adunam comori care nu ne pot fi rapite, adica meritele faptelor bune. Cel ce-si iubeste prea mult viata aceasta, se pune in primejdie de a o pierde pe cea vesnica.
   Mediteaza apoi si cuvintele Lui Cristos: "Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze."
   Si temandu-se ca placerile lumii sa nu slabeasca si sa nu ingenuncheze puterile sufletului, poftele trupului sa nu sugrume virtutile inimii, zice cu Sfantul Pavel: "Imi pedepsesc trupul 
si-l supun robiei sufletului, pentru a nu ajunge la osanda."
   Primul motiv pentru care cel ce are credinta se abtine de la placeri si isi mortifica trupul, este, asadar, mantuirea sufletului in viata de veci. Acesta este lucrul pe care-l fac si trebuie sa-l faca adevaratii urmasi ai Lui Cristos. Insa sufletele mai generoase nu se opresc aici. Intrand in planul dumnezeiesc al rascumpararii, ele stiu ca precum se continua in lume pacatul, asa trebuie sa continuie si ispasirea, stiu ca Isus Mantuitorul a suferit in corpul Sau fizic tot cat putea suferi, dar ca mai trebuie sa sufere pana la sfarsitul veacurilor, in corpul sau mistic, care este Biserica. Pentru aceasta, nu numai ca sufera cu deplina resemnare toate suferintele trupesti si morale care insotesc viata pamanteasca, ci doresc sa faca mai mult: sa se uneasca cu durerile Lui Cristos si sa ispaseasca pentru altii.
   Acestea sunt victime voluntare, care intelegand cuvantul Lui Cristos: "Mi-e sete, mi-e sete de suflete", vor sa le castige cu orice pret.
   In acelasi fel explica si Sfantul Pavel, cand scrie colosenilor:   "Ma bucur de suferintele mele pentru voi si indeplinesc lipsele suferintelor Lui Cristos in corpul meu, pentru corpul Lui care este Biserica."

Sf. Augustin

   Sfantul Augustin, explicand aceste profunde cuvinte, zice: "Isus a ispravit Patima Sa, dar acele suferinte au fost Capul Lui; ramane ca Isus sa patimeasca in Corpul Sau si acest Corp, aceste membre ale Lui Cristos, sunteti voi."
   Apostolul, stiind ca este membru al acestui Corp, zice: "In corpul meu implinesc ceea ce ramane (de suferit) din Patimile Lui Cristos."
   Au existat intotdeauna suflete generoase, care ca si Apostolul Pavel, puteau spune: 
   "Eu port in corpul meu ranile Patimilor Lui Cristos, spre folosul si cu datoria de a suferi pentru mine si pentru altii."
   Stigmatele, adica ranile Lui Cristos de la rastignire, au aparut in mod special la Sfantul Francisc  de Assisi, strapuns in maini, in picioare si in coasta de niste raze de lumina si de o puternica durere, ce plecau din Ranile Lui Isus Rastignit.

Sf.Ecaterina de Siena

   Acelasi dar l-a avut si Sf. Ecaterina de Siena, care L-a rugat pe Isus sa-i lase durerea ranilor, dar sa faca sa dispara semnele lor exterioare. Isus Insusi a educat-o in durere, spunandu-i:
    "Daca tu vrei sa devi tare, spre a invinge toata puterea dusmanului, ia-ti crucea spre usurare cum am facut-o Eu, care - cum zice Apostolul - am alergat cu bucurie la Cruce, la Crucea aceea atat de umilitoare si atat de grea; pune inainte durerile si necazurile nu numai spre a le suporta cu rabdare, ci spre a le imbratisa cu usurare. Si asa vei fi in adevar, fiindca cu cat vei suferi mai mult din cauza Mea,  cu atat Imi vei deveni asemenea. Iar daca te vei face asemenea cu Mine in  suferinte, de aici urmeaza in mod necesar, dupa invatatura Apostolului Meu, ca vom fi asemenea in haruri si in glorie. Ia, asadar, fiica Mea, pentru Mine, ceea ce e dulce, ca amar si ceea ce e amar, ca dulce, si nu te indoi ca astfel vei fi tare in orice imprejurare."

Sf. Francisca Romana

   Despre Sfanta Francisca Romana, scrie istoricul Rhorbecher:
   "Cand medita despre Patimile Mantuitorului, era atat de adanc patrunsa si varsa atatea lacrimi, incat nora si femeile de serviciu se temura de mai multe ori sa nu moara de durere. Durerea ii patrundea nu numai sufletul, ci si corpul. Daca se gandea la picioarele si mainile Mantuitorului strapunse de cuie,  isi simtea picioarele si mainile atat de dureroase, incat nu le mai putea intrebuinta. Cununa de spini ii producea o cununa de dureri in jurul capului; biciuirea ii lasa membrele foarte sleite. Daca in aceasta contemplatie era rapita de extaz, picioarele si mainile-i picurau sange. Meditand asupra Ranii din  Coasta Mantuitorului, ii ramanea pieptul acoperit de rani. Aceasta suferinta tinu timp indelungat, iar din rani curgea un lichid care semana cu apa."
   Cine vrea sa musamalizeze si sa explice toate aceste lucruri prin sugestie si istorie, sa o faca. Insa va ramane intotdeauna adevarat ca au fost, sunt si vor fi suflete carora Isus Cristos nu le-a zis in zadar: "Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze."
   Acestor victime ascunse, lumea le datoreaza scutirea de pedepsele meritate, pentru revolta impotriva Lui Dumnezeu.
   "Vai voua ca radeti acum, zice dumnezeiescul Invatator, caci veti plange."

                                               din "SFANTA RITA - MANGAIETOAREA MEA"