Avem semne, avem profeti, si totusi...

    "... Nu mai avem semne, nu mai avem profeti
    si nimeni dintre noi nu stie pana cand,
   Pana cand, Dumnezeule, va huli dusmanul?
   Iti va ocara vrasmasul numele, pana la sfarsit?..."
                                                       ( din Psalmul 73 )

   Avem semne, avem profeti, si totusi..., pana cand indiferenta fata de "alarma"( pe care intreg Cerul o face sa sune pentru a ne determina sa constientizam in ce mare pericol se afla sufletele noastre) va fi ignorata? Pana la sfarsit?

  Alarma trezeste sufletele din somnul lor adanc, dar acestea, nedezmeticite inca, isi spun: "e falsa, alarma falsa", si nu fac altceva decat sa cada din nou, toropite si ingreunate, in somnul din care - ce mare tristete! - unele,  nu se vor mai trezi.

  PLANGE CERUL !

  Noi, insa, nu avem motive sa plangem.  Exista suficiente emisiuni de divertisment care sa ne distraga si sa ne distreze (cu cat mai dezgolite de ultima farama de pudoare, cu atat mai mare distractia). Exista suficiente dispute politice ce ne pot capta atentia intr-atat incat, tot socotind pe care dintre mai multe rele  le-am putea alege, sa uitam ca este imperios necesar si urgent sa-L alegem pe Cristos - UNICUL NOSTRU BINE. 
    Reclame de tot soiul, pentru toate "gusturile", explozive, aproape brutale, obositor de repetative, dau buzna in linistea odailor noastre, de buna seama pentru a ne pune la grea incercare sistemul nervos..., tulburandu-ne linistea sufletelor sau, ce-a mai ramas din ea...
   Unde sa ne ascundem de toate acestea, pentru ca nici in noi insine nu mai gasim o oaza de pace, o ascunzatoare sigura?
    Am pierdut sensul vietii; am uitat de unde venim - pentru ce am fost creati - care ne este tinta. 
   Daca avem atatea oferte care ne vin pe toate caile si canalele (doar sa reziste telecomenzile la aceste avalanse...), cand sa ne mai rugam? Cand sa-L mai intalnim pe Dumnezeu? Cum sa-L percepem in vacarmul lumii? Cum sa-i mai auzim si recunoaste Glasul?

   Si timpul zboara repede, prea repede, iar pasul urmator noi nu stim, doar Dumnezeu stie, daca il vom mai face...

   Nimic, chiar nimic din toate acestea nu vor constitui raspunsuri de "admitere" la examenul pe care sufletele il vor avea de dat in fata lor insele - in Lumina Pura a Dumnezeului lor.

   Cand omul isi va da seama ca distractiile oferite in lumini feerice de "stapanitorul" acestei lumi i-au fost doar spre inabusirea plansului unei inimi impovarate de pacat, al unui suflet ce nu se mai regaseste, care moare lent, despartit fiind tocmai de cel care-i insufla viata, cat de tarziu va fi? Va fi ceasul ultim? 
    Daca chipurile noastre zambesc binevoitoare unele altora, oare cu adevarat si inimile, si sufletele noastre zambesc?  Ce trist, daca ar fi doar aparenta...
    Un suflet fericit, cu-adevarat fericit in Dumnezeu Creatorul, in Isus Rascumparatorul, atins de mangaierea Sfintitoare a Spiritului, isi exprima aceasta fericire intr-un mod supranatural: el debordeaza,  scalda intreg trupul in aceasta fericire si lumina care nu ramane doar pentru el, ci atinge alte si alte suflete si inimi...
   Cate priviri, stralucind de lumina bucuriei CELUI pe care sufletul Il poarta in sine, vedem in jurul nostru? 
   Cati ochi ale caror raze limpezi si pure, clare si luminoase, atingandu-ne doar printr-o privire, ne tamaduiesc mai mult decat orice leac, ne reinvie, ne redau sperante pierdude?
   Cati dintre noi suntem lumina unii pentru altii, asa cum Isus este Lumina pentru noi?
   Sarmane suflete golite de esenta pura si vesnica, cu care au fost inzestrate; sarmane inimi sangerand de rani nevindecate, nealinate; sarmane trupuri  strivite de poveri si greseli stiute si nestiute...
   Sarmana epoca a "progreselor"; sarmane cunoasteri inutile; sarmani bogati in ale lumii si saraci in ale Lui Dumnezeu... 
   Minciuna ridicata la rang de adevar si imoralitatea, la rang de virtute... - triste realitati...
   Oferte desarte ale lumii, prezentate in culori tentante, cat de putini, tot mai putini le pot rezista...  In  invelis sclipitor la incepu, ele isi arata mai apoi roadele in suflete: nelinisti, tulburari, dezgust, apatie, ducand in final la scopul precis al celui rau - a dispretui viata  primita in dar de la Creatorul nostru, din iubire. O, cat de mult am putea face cu viata noastra pamanteasca pentru a o pregati, pregusta pe  cea vesnica...
   Satana da putin, luand apoi, totul. Lasa abis, sadeste disperare, lasa un mare vid, "imbogateste" sufletul cu cea mai mare si de nesuportat saracie.
   Domnul Dumnezeu DA TOTUL, fara sa retraga ceea ce a dat, iar bogatiile primite de la El, nasc alte bogatii, este o crestere infinita de bogatii si haruri mereu descoperite, uimind sufletul si lasandu-i gustul dulce al pacii, al iubirii, al plinatatii.
   Cat de mare discrepanta intre doua oferte in fata carora n-ar trebui sa avem nici o clipa de ezitare, nici o clipa de indoiala privind alegerea, si totusi...
   Putem mentine indiferenta fata de noi insine cand CERUL STRIGA, cand CERUL PLANGE? Suntem atat de aplecati spre cele de jos incat nu mai avem minimum de putere de a ne ridica, de a inspira Viata, adevarata Viata ?

  Suferinta si crucea - scuturi de aparare.  Insusi Isus ne spune: "Cine nu-si ia crucea sa si-Mi urmeaza Mie, nu este vrednic de Mine"? Nu putem ocoli suferinta si Crucea, ele insele  reprezinta CALEA.  A le ocoli, a ne absolvi de ele inseamna a ne abate, a ne rataci de la CALEA care duce la mantuire.
   Un preot a fost intrebat, odata:
   - "Parinte, cand am de facut o alegere si trebuie sa iau o hotarare, cum stiu daca alegerea facuta este cea care vine de la Dumnezeu?"
   -  " Alege varianta cea mai grea, atunci vei sti sigur ca vine de la Dumnezeu!"
   Da, mantuirea nu este usoara, o rugaciune spune: "Elibereaza-ne, Doamne, de falsa incredere ca ne vom mantui fara efort."
   Mantuirea presupune lupta cu fortele intunericului, vigilenta pana in ceasul ultim.
   Lupta cu ispitele este continua in timpul efemer petrecut pe pamant. Cu jertfa, renuntarea, umilinta, iubirea si CRUCEA, victoria este sigura. Aceste arme impotriva celui rau sunt, de fapt, virtutile esentiale de care intunericul si cei ce-l locuiesc, intotdeauna vor fugi.
   Sa incepem - daca inca n-am facut-o - Drumul Crucii, chiar si asa, cu poticniri, cu caderi, cu deznadejdi, dar sa nu-l abandonam. Daca la inceputul drumului crucea ne va fi o povara greu de suportat, la finalul acestuia ea se va dovedi a fi puntea de trecere spre Rai. Din suferinta, va deveni eliberare; din  povara, va deveni zbor de neoprit spre  fericita vesnicie, dulce rasplata, sublima imbratisare care va dura, va dura, va dura... 

   "Nu tu porti crucea, ci Crucea te poarta pe tine."
                          (Ioan-Maria Vianney - Parohul din Ars)