Padre Pio, traind AGONIA LUI ISUS

( Unii oameni, daca si-ar vedea pacatele in Lumina Lui Dumnezeu, nu ar rezista greutatii si ororii lor - ar muri -,  doar prezenta  "inca" a harurilor tine greutatea pacatelor suspendata, pentru a nu ne strivi.     Daca un  om nu ar rezista  sub greutatea  doar a propriilor pacate, ne putem inchipui - macar intr-o mica masura - cum a simtit Isus  greutatea pacatelot tuturor oamenilor din toate timpurile ?

Prin toti porii Lui a curs sange, iar chpul Lui - din cauza cumplitei suferinte - nu mai semana a chip de om;   si asta pentru a ma salva pe mine, pe tine...
Sunt multi - ni se spune - foarte multi cei care refuza salvarea. 
Nu poate fi zadarnica aceasta jertfa a Dumnezeului nostru, nu o putem lasa sa fie zadarnica...
 O, Isuse, te imploram sa ne ierti ! )

Preot in Ordinul Capucinilor -  Padre Pio (1887 - 1968), a fost primul preot care a purtat in trupul sau, stigmatele  Lui Isus.

O meditatie  cu privire la "Sfanta Agonie" a Lui Isus in Gradina Maslinilor (traita  si patrunsa in toata profunzimea ei de  catre  Padre Pio) - text care  este preluat din insemnarile sale si cuprins in cartea

 "Adevaratul chip al lui Padre Pio" de Maria Winowska

                                        Citat:

        "Duhule  dumnezeiesc, lumineaza-mi mintea si inflacareaza-mi inima, in timp ce meditez patimirea lui Isus.  Ajuta-ma sa patrund acest mister al iubirii si suferintei  Dumnezeului meu, care, facandu-se om, sufera, e in agonie, moare pentru mine.

        Cel Vesnic, Cel Nemuritor, se injoseste pana acolo ca indura un martiriu nemaiauzit, moartea infama pe cruce, im mijlocul insultelor, batjocurilor si umilirilor, pentru a o salva pe creatura sa care l-a ofensat si se tavaleste in noroiul pacatului.

       Omul savureaza pacatul si Dumnezeu, din cauza pacatului, e trist pana la moarte; grozaviile unei crude agonii, il fac sa asude sange...

     ...Nu, nu pot sa patrund in acest ocean de iubire si suferinta fara ca harul tau, o Dumnezeul meu, sa ma insoteasca!  Deschide-mi usa spre cele mai intime profunzimi ale inimii lui Isus, ca sa pot lua parte la amaraciuniea care l-a insotit, care l-a condus in Gradina Maslinilor si pana la portile mortii si sa-l consoleze in totala sa parasire. Sa ma pot uni cu el, cel parasit de Tatal sau si de sine insusi, pentru a ispasi impreuna cu El!

      Marie, Mama durerilor, lasa-ma sa-l urmez pe Isus, sa fiu strans unit cu patimirea lui si cu mahnirea ta.

      Ingerul meu pazitor, pastreaza-mi toate facultatile reculese in Isus suferind, ca sa nu ma despart niciodata de El...

      La sfarsitul vietii sale pamantesti, dupa ce s-a dat cu totul noua in sacramentul iubirii sale, Domnul se duce in  Gradina Maslinilor, loc bine cunoscut de ucenicii sai dar si de Iuda.

      Pe cale, ii instruieste si-i pregateste pentru apropiata sa Patimire si-i invita sa sufere, din dragoste pentru El, calomnii si persecutii pana la moarte, pentru a-i transforma si a-i face asemena lui, modelul lor dumnezeiesc.

     In momentul in care isi incepe amara patimire, nu la sine se gandeste, ci la tine...

     Ce abisuri de iubire cuprinde inima sa! Pe fata sa sfanta se citeste tristetea si duiosia. Cuvintele izvorasc din cele mai intime profunzimi al inimii sale.

     - O, Isuse, inima mea e ravasita cand se gandeste la iubirea care te face sa te grabesti, anticipandu-ti Patimirea!  Tu ne-ai invatat ca nu este iubire mai mare decat a ne da viata pentru cei pe care-i iubim.   Iata ca esti pe punctul de a sigila aceste cuvinte prin exemplul tau.

     In gradina, Invatatorul se indeparteaza de ucenicii sai si nu ia cu sine decat trei martori ai agoniei sale: pe Petru,  pe Iacob si pe Ioan. Dupa ce l-au vazut schimbat la fata pe Tabor, vor avea ei puterea sa-l recunoasca pe Omul-Dumnezeu in aceasta fiinta zdrobita de agonia mortii?

      Intrand in gradina, le spune:

     <Ramaneti aici! Vegheati si va rugati ca sa nu cadeti in ispita>.

Stati de veghe, caci dusmanul nu doarme, inarmati-va dinainte cu armele rugaciunii, ca sa nu fiti luati prin surprindere si tarati in pacat. Acum e ceasul intunericului.

     Dupa ce i-a indemnat cu aceste cuvinte, El se indeparteaza ca la o aruncatura de piatra si se prosterneaza cu fata la pamant. Sufletul lui este cufundat intr-un ocean de mahnire, de extrema tristete.

      E tarziu. Noaptea palida e plina de umbre sinistre. Luna pare injectata cu sange. Vantul indoaie copacii si patrunde pana la oase. Intreaga natura pare ca freamata de o groaza tainica.

  O noapte cum n-a mai fost alta niciodata!   

      Iata locul in care Isus vine sa se roage.  El despoaie sfanta sa umanitate de forta la care are dreptul in virtutea unirii cu Persoana dumnezeiasca.    Se scufunda intr-un abis de tristete, de tulburare, de injosire. Sufletul sau pare scufundat...

    El vede, dinainte, intreaga sa Patimirea.

   Il vede pe Iuda, apostolul sau atat de iubit, care il vinde pentru cateva monede. Iata-l pe drumul Ghetsemaniului, pentru a-l trada si a-l da in miinile dusmanilor sai! Si macar daca nu l-ar fi hranit cu putina vreme inainte cu Trupul sau si nu l-ar fi adapat cu sangele Sau! Plecandu-se in fata lui, i-a spalat picioarele, l-a strans la inima sa, l-a saruta cu buzele sale. Ce nu a facut pentru a-l opri la hotarul sacrilegiului sau cel putin pentru a-l duce la pocainta? Dar nu, iata-l ca alearga spre pieire...       Isus plange.

                             

Se vede tarat pe drumurile Ierusalimului, unde, numai cu cateva zile inainte, l-au aclamat ca Mesia. Se vede palmuit in fata Marelui Preot. Aude strigandu-se:"La moarte!" El, Creatorul vietii e tarat ca o zdreanta de la un judecator la altul. Poporul, poporul sau atat de iubit, pe care l-a coplesit cu atatea binefaceri, urla, il huiduieste, ii cere zbierand moartea si inca ce moarte! Moartea pe cruce. Aude acuzele lor false. Se vede biciuit, incununat cu spini, luat in ras, salutat in batjocura. Se vede condamnat la moarte, urmand drumul Calvarului, cazand si clatinandu-se pe picioare, sub greutatea crucii, intins la pamant.

     Iata-l ajuns pe calvar, dezbracat de haine, intins pe cruce, batut in cuie fara mila, ridicat intre cer si pamant. Atarna in cuie, gafaind in chinuri de nedescris... Dumnezeul meu!  Acea lunga agonie de trei ore il va face sa moara, in mijlocul unei multimi bete de ura!

    Isi vede gatul si maruntaiele chinuite de o sete mistuitoare, iar pentru a o potoli, otet si fiere...

    Il vede pe Tatal sau care il paraseste si pe Mama sa zdrobita de durere.  
   Si, in sfarsit acea moarte rusinoasa, intre doi talhari. Daca unul il recunoaste ca Dumnezeu si poate fi salvat, celalalt blestema si moare ca un osandit.

    Il vede pe Longin apropiindu-se pentru a-i strapunge inima.

    Iata indeplinita extrema umilinta a trupului si a sufletului care se despart...

    Totul, scena dupa scena, trece prin fata ochilor sai, il inspaimanta si-i apasa inima.

    Va da indarat?

   Din primul moment el a imbratisat totul, a acceptat totul. De unde totusi aceasta groaza suprema?   Din faptul ca el si-a expus sfanta sa Umanitate ca un scut care primeste loviturile dreptatii, ofensata de pacat.

      El simte puternic in sufletul sau parasit de toti, ceea ce trebuie sa sufere.

      Pentru cutare pacat, cutare pedeapsa. El e zdrobit pentru ca el insusi s-a dat prada groazei, slabiciunii, tulburarii...

      Pare ajuns in culmea suferintei. E prosternat cu fata la pamant, in fata maiestatii Tatalui sau.    Sfanta fata a Omului-Dumnezeu, care se bucura de viziunea beatifica, zace acolo, in tarana, si e de nerecunoscut.

      Isuse al meu! Nu esti tu Dumnezeu? Stapanul cerului si al pamantului? Egal cu Tatal? De ce te injosesti pana acolo incat iti pierzi infatisarea de om?

     Ah, da... inteleg! Tu vrei sa ma inveti pe mine cel mandru, ca pentru a-mi croi un drum spre cer trebuie sa ma injosesc pana in adancul pamantului. Tu cazi pentru a ispasi infumurarea mea. Si pentru a impaca cerul cu pamantul, te injosesti pana la pamant ca si cum ai voi sa-i daruiesti sarutul pacii...

     Isus se ridica, isi inalta spre cer o privire care implora mila, isi ridica bratele si se roaga. O paloare de moarte-i acopera fata. Il implora pe Tatal sau, care isi indeparteaza privirea de la El. Se roaga cu o incredere filiala, dar stie bine locul pe care il are. Se stie victima pentru intregul neam omenesc, expus maniei  unui Dumnezeu ofensat. Stie ca El singur poate satisface dreptatea infinita si impaca pe creator cu creatura...  El vrea acest lucru, il cere. Dar firea sa omeneasca e de-a dreptul zdrobita si se ridica impotriva unui asemena sacrificiu. In schimb, sufletul sau e gata de jertfa, si lupta continua.

      O, Isuse! Cum iti putem cere sa fim tari, in timp ce te vedem atat de slab  si de zdrobit?

      Da, inteleg! Tu ai luat asupra ta toata slabiciunea noastra. Pentru a ne da puterea ta, tu ai devenit ispasirea noastra. Tu vrei sa ne inveti ca trebuie sa ne punem toata increderea noastra numai in tine, chiar daca cerul ni se pare de plumb.

     In agonia sa, Isus striga catre Tatal: < Daca e cu putinta, indeparteaza de la mine paharul acesta!>    E strigatul  firii omenesti care, zdrobita, se indreapta cu incredere spre cer. Desi stie ca nu va fi ascultat, pentru ca Dumnezeu  vrea ca asa sa se intample, totusi se roaga.

     Isuse al meu, de ce ceri ceea ce sti ca nu ti se va da?

     Ce mister ametitor!  Durerea care te sfasie te face sa ceri ajutor si tarie, dar iubirea ta fata de noi si dorinta ta de a-i da Tatalui sufletele noastre, te face sa strigi:  < Nu voia mea, ci aTa!>

      Inima lui pustiita e insetata de un sprijin. Se ridica incet, face cativa pasi clatinandu-se. Se apropie de ucenici; macar ei, prietenii sai, vor intelege ii vor impartasi durerea...

      Ii gaseste adanciti in somn. Ah!  Cat de singur si nemangaiat se simte in acele clipe! - Simone, dormi? - i-a zis cu blandete lui Petru. Tu, care cu cateva clipe inainte ai spus ca ma vei urma pana la moarte?

      Se indreapta spre ceilalti:  <Nu ati putut sa vegheati macar o ora impreuna cu mine?>

       Inca o data isi uita propriile suferinte, pentru a se gandi numai la ei: <Vegheati si rugati-va ca sa nu cadeti in ispita! Pare a le spune: daca atat de repede uitati de mine in timpul luptei si al suferintei mele, cel putin in interesul vostru vegheati si rugati-va!>

      Dar ei, molesiti de somn, abia daca-l aud.

    - O, Isuse al meu, cate suflete generoase, miscate de tanguirile tale, iti tin tovarasie in gradina Maslinilor, impartasesc suferinta si zbuciumul tau de moarte! Cate inimi, in decursul veacurilor, au raspuns cu generozitate la chemarea ta! Fie ca ele sa te mangaie si, participand la slava ta, sa coopereze la opera mantuirii! O, de as fi si eu din numarul lor, sa te alin, dupa puterile mele, o Isuse al meu!

                                                                              ***

      Isus se reintoarce la locul unde se ruga, si un alt tablou, cu mult mai ingrozitor, i se arata in fata ochilor. Toate pacatele noastre, in cele mai mici amanunte ale lor, defileaza prin fata sa. El vede extrema josnicie a celor ce le savarsesc. Stie in ce masura ei ofenseaza Maiestatea dumezeiasca.Vede toate infamiile, toate obscenitatile, toate blasfemiile de care se fac vinovate inimile si buzele create spre a da slava  lui Dumnezeu. Vede sacrilegiile care-i  dezonoreaza pe preoti si pe credinciosi. Vede abuzarea monstruoasa de sacramentele pe care el le-a infiintat pentru mantuirea noastra si care pot deveni cauza osandei noastre.

      El trebuie sa ia pe umeri tot acest noroi al coruptiei omenesti, astfel trebuie sa se prezinte in fata sfinteniei Tatalui sau. Trebuie sa ispaseasca fiecare pacat in parte si sa dea Tatalui toata cinstea care i-a fost refuzata.  Pentru a-l salva pe pacatos, este nevoit sa coboare in aceasta cloaca.

      Dar nici aceasta nu-l face sa dea inapoi. Ca un val monstruos, acest noroi il invaluie, il acopera, il apasa.  Iata-l in fata Tatalui, Dumnezeul dreptatii. El, Sfantul Sfintilor, cazut sub greutatea pacatelor, devenit asemenea pacatosilor. Cine ar putea sa-si imagineze oroarea si sila sa extrema? Acest dezgust ajuns pana la limita, aceasta greata ingrozitoare?

     Luand asupra sa totul, fara exceptie, este zdrobit de monstruoasa greutate si geme sub povara dreptatii dumnezeiesti, in fata Tatalui sau, care a permis ca El, Fiul sau, sa se ofere pe sine ca victima pentru pacatele lumii si sa devina ca un < blestemat>.

     Nevinovatia sa se cutremura in fata acestei realitati infame, dar El vede, in acelasi timp, dreptatea ofensata, pe pacatosul condamnat...

      Doua forte, doua iubiri se razboiesc in inima sa. Dreptatea ofensata este aceea care triumfa.      Dar ce spectacol infinit de dureros!  Acest Om impovarat cu toate murdariile noastre, El, sfintenia prin esenta, devine si in afara asemanator criminalilor... tremura ca o frunza...

     Pentru a face fata acestei teribile agonii, se cufunda in rugaciune. Plecat la pamant in fata maiestatii Tatalui, spune: <Tata, eu vreau slava Ta!  Vreau implinirea dreptatii tale. Vreau impacarea neamului omenesc.  Dar nu cu pretul acesta! Ca eu, Sfintenia prin esenta, sa fiu murdarit de pacat, o! nu... aceasta nu! O, Tata, pentru care toate sunt cu putinta, indeparteaza de la mine paharul acesta si cauta in comorile insondabile ale intelepciunii tale un alt mijloc de mantuire.   Dar daca Tu nu vrei, vointa Ta si nu a mea sa se faca!>

                                                                             ***

     Si de data aceasta rugaciunea mantuitorului ramane fara efect. Se simte in chinurile mortii. Se ridica anevoie si cauta sprijin. Simte ca e sleit de puteri. Clatinandu-se, se taraste spre ucenicii sai.   Din nou ii gaseste  dormind. Intristarea sa devine si mai grea. Se multumeste doar sa-i trezeasca. S-au simtit rusinati? Isus nu le mai spune nimic. Vad doar ca este nespus de trist. Pastreaza in taina inimii sale taina acestei parasiri.

   -  Isuse al meu, cat e de mare e suferinta pe care o simt in inima ta, plina de angoasa!  Vad cum te intorci de la ucenicii tai, ranit pana in adancul inimii!  Daca as putea sa te intaresc, sa te mangai putin... Dar neputand sa fac altceva, plang alaturi de tine. Lacrimile iubirii si ale caintei mele se unesc cu lacrimile tale.  Astfel, ele se inalta pana la tronul Tatalui pentru a implora mila pentru tine si pentru atatea suflete cufundate in somnul pacatului si al mortii.

     Isus se intoarce la locul sau de rugaciune, extenuat si apasat de o suferinta extrema.  Ingenuncheaza, sau mai bine zis, cade. Se simte ca strivit de o neliniste de moarte, iar rugaciunea lui devine mai staruitoare.

     Tatal isi intoarce privirea de la El, ca si cum El ar fi cel mai vrednic de dispret, dintre toti oamenii.

    Am impresia ca aud tanguirile mantuitorului : <Cel putin daca omul pentru care sufar atata, ar avea bunavointa sa profite de harurile pe care eu i le obtin prin aceste groaznice chinuri! Cel putin daca ar recunoaste, la adevarata sa valoare , pretul pe care il platesc pentru a-l rascumpara si a-i da viata de fiu al lui Dumnezeu!  Ah,  aceasta iubire imi sfasie inima cu mult mai mare cruzime decat ceea ce vor face, peste putina vreme, calaii cu trupul meu...>

   Il vede pe omul care nu stie pentru ca  nu vrea sa stie, care huleste Sangele dumnezeiesc, pregatindu-si astfel ruina vesnica, osanda! Cat de putini sunt cei care vor profita de el! Cati altii, dimpotriva, vor alerga spre pieire!

    In nesfarsitul zbucium al inimii sale, repeta necontenit:

   <Quae utilitas in sanguine meo? - La ce va folosi sangele meu?>

    Dar gandul la acest numar mic, este suficient pentru a-l face sa infrunte patimirea si moartea.

    Nu exista nimic, nici macar o singura persoana de care sa se apropie si de la care sa primeasca un strop de mangaiere. Cerul ii este inchis. Omul, desi apasat de greutatea pacatelor, e nerecunoscator si-i ignora iubirea.

     Se simte cufundat in suferinta si striga in spasmele  agoniei: <Trist este sufletul meu pana la moarte!>

    - Sange dumnezeiesc, tu tasnesti navalnic din inima lui Isus, curgi prin toti porii, pentru a spala acest sarman pamant ingrat. Ingaduie-mi sa te culeg, sange preapretios.  Mai ales aceste mici picaturi de la inceput.

      Vreau sa le pastrez in potirul inimii mele.  Tu esti o dovada de netagaduit a acestei iubiri, care singura te-a facut sa curgi. Vreau sa ma curat in tine, o, sange preapretios!  Vreau sa curat toate sufletele patate de pacat.  Vreau sa te ofer Tatalui.

     E Sangele Fiului sau iubit, care a venit pe acest pamant spre a-l spala! E Sangele Fiului sau, care urca pana la tronul sau pentru a-i impaca Dreptatea ofensata.  Indestulare e , intr-adevar, imbelsugata.

     Asadar, Isus e la sfarsitul suferntelor sale?

     A,nu! El nu vrea sa puna zagaz torentelor iubirii sale! Omul trebuie sa stie cat il iubeste El, Omul-Dumnezeu. Omul trebuie sa stie pana la ce abisuri de umilinta te poate impinge o asemenea iubire. Pana si  dreptatea Tatalui e satisfacuta de sangele preapretios care curge de pe fruntea asudata;  omul are nevoie de dovezi palpabile ale acestei iubiri.

     Isus va merge, asadar, pana la capat; pana la moartea rusinoasa pe cruce.

    Contemplativul va intelege, poate, o umbra a acestei iubiri care provoaca spasmele sfintei agonii din gradina Maslinilor. Dar cel care traieste inglodat in preocuparile materiale si care cauta spre lume mai mult decat spre cer, trebuie sa-l vada in felul acesta, in exterior, batut in cuie pe cruce, pentru ca macar vederea sangelui lui si a cumplitei lui agonii, sa-l miste.

     Nu, Inima sa, plina de iubire, nu este satisfacuta inca! Adunandu-si puterile, se roaga din nou:  <Tata, daca nu este cu putinta ca acest pahar sa treaca de la mine fara sa-l beau, voia ta sa se faca, nu a mea.>

   Si iata ca Tatal ii trimite un inger care sa-l mangaie. Ce mangaiere poate sa-i ofere un inger   al Dumnezeului tare, Dumnezeului neinvins, Dumnezeului atotputernic?    Dar acest Dumnezeu a voit sa devina om al suferintei. El a luat asupra sa slabiciunea noastra. E Omul durerilor, inclestat in lupta cu agonia.    Iubirea il face sa transpire picaturi de sange.

  Se roaga Tatalui sau pentru sine insusi si pentru noi.  Tatal nu-i asculta cererea,  fiindca El trebuie sa moara pentru noi. Ma gandesc ca ingerul se pleaca profund inaintea frumusetii vesnice, acoperita cu praf si sange, si, cu un respect nespus, il implora pe Isus sa bea paharul pentru gloria Tatalui si pentru rascumpararea pacatosilor.

    S-a rugat in felul acesta, pentru a ne invata sa ne adresam numai cerului atunci cand sufletele ne sunt pustiite, cum este al sau.

     El, Taria noastra, ne va veni in ajutor pentru ca El a consimtit sa ia asupra sa toate mizeriile noastre.

     Da, o, Dumnezeul meu, e necesar ca tu sa bei paharul pana la fund!  Iata ca esti condamnat la moartea cea mai cruda.

      O, Isuse, nimic sa nu ma desparta vreodata de tine: nici viata, nici moartea!  Daca ma alatur suferintelor tale in timpul vietii mele, cu o iubire nesfarsita, imi va fi dat sa mor cu tine pe Calvar si sa ma inalt cu tine in slava.  Daca te urmez pe tine in sufernte si prigoana, Tu ma vei  invrednici sa te iubesc, intr-o zi, fara val, in cer si sa-ti cant vesnic lauda ca multumire pentru patimirea cruda pe care ai indurat-o din iubire pentru noi.

     Dar priviti!  Isus se ridica din praf, puternic, de neinvins. Oare  nu <a dorit el cu infocare> acest ospat al sangelui?  Isi aduna fortele, isi sterge sudoarea de sange care-i inunda fata, se indreapta cu pas hotarat spre intrarea Gradinii.

    Unde mergi, Isuse?  Nu erai tu, cu o clipa in urma, prada nelinistii si suferintei? Nu te-am vazut tremurand si parca zdrobit sub greutatea cruda a acestor incercari care trebuie  sa se abata asupra ta? Incotro, asadar,  pasind astfel grabit si curajos? In miinile cui vrei sa te dai?

    -  Asculta, fiul meu: armele rugaciunii m-au ajutat sa inving; sufletul meu a pus stapanire pe slabiciunea firii.  In rugaciune am primit putere si acum pot sa infrunt incercarea.  Urmeaza-mi exemplul si  indreapta-te spre cer, asa cum am facut Eu!

     Isus se apropie de apostoli. Ei dorm in continuare.  Emotia, ceasul tarziu din noapte, presentimentul unui lucru ingrozitor si ireparabil, oboseala,  i-a facut sa cada intr-un somn ca de plumb. Isus simte mila pentru slabiciunea lor.  <Duhul e plin de avant, dar carnea e slaba!>

      Isus exclama: <Dormiti de acum si odihniti-va>.  Se opreste o clipa. Auzindu-l venind, cu mare greutate isi deschid ochii. Isus reia: <Ajunge. Iata ca ceasul e aproape. Fiul omului va fi dat in miinile pacatosilor... Sculati-va sa mergem! Cel care ma tradeaza e aproape.>

     Isus vede totul cu ochii sai dumnezeiesti.  El pare sa spuna: <Voi, prietenii si ucenicii mei, dormiti in timp ce dusmanii mei vegheaza si se apropie ca sa ma aresteze. Tu, Petru, care putin mai inainte te credeai destul de tare ca sa ma urmazi pana la moarte, acum dormi! De la inceput mi-ai dat dovezi de slabiciune! Dar stai linistit! Am luat asupra mea slabiciunea ta si m-am rugat pentru tine. Dupa ce iti vei recunoaste pacatul, eu voi fi puterea ta si tu imi vei paste mieii... Si tu, Ioane, dormi si tu? Tu, care ai ascultat bataile inimii mele, nu ai putut sa veghezi nici un ceas impreuna cu mine?   Sculati-va sa mergem, nu mai e timp de dormit. Dusmanul e la usa! E ceasul puterii intunericului. Sa mergem! De bunavoie merg sa intampin moartea. Iuda se grabeste sa ma tradeze si eu merg in  intampinarea lui! Nu voi impiedica implinirea intocmai a profetiilor. A sosit ceasul: ora Indurarii nesfarsite.>

     Se aude zgomot de pasi. Torte aprinse umplu gadina de umbre rosietice. Isus, urmat de ucenicii sai, merge inainte curajos si calm.

    - O, Isuse al meu,  da-mi taria ta atunci cand sarmana mea fire se revolta impotriva relelor care o ameninta, ca sa pot accepta cu iubire, necazurile si mizeriile acestei vieti de exil. Eu ma unesc din toate puterile mele cu meritele tale, cu suferintele  tale, cu ispasirile tale, cu lacrimile tale, ca sa pot conlucra cu tine la opera de mantuire si sa am puterea de a fugi de pacat, singura cauza a agoniei tale, a sudorii de sange si a mortii tale.

    Distruge in mine tot ceea ce iti displace si intipareste in inima mea, cu focul iubirii tale sfinte, toate suferintele tale. Strange-ma la pieptul tau atat de tare, cu o imbratisare placuta si puternica, pentru ca niciodata sa nu te las singur in suferntele tale crude. Eu nu-ti cer decat o singura odihna: pe  Inima ta.  Nu doresc decat un singur lucru: sa iau parte la Sfanta ta Agonie!  Amin"  

Padre Pio a fost canoniza de catre  Papa Ioan Paul al II-lea, in anul 2002 

Trupul sau dezhumat in anul 2008 (dupa 40 de ani),  a fost  gasit aproape intact.

Trupul lui 
Padre Pio,
dupa dezhumare