partea I: http://dinimaginatie.blogspot.ro/2013/01/sfanta-tereza-de-lisieux-pruncului-isus.html
Superiorul diecezan al manastirii, neplacut surprins de aceasta cerere, insa profetizand impotriva vointei sale, le-a spus maicilor: "S-ar parea ca salvarea acestei comunitati depinde de o fetita de 15 ani!"
Cand a adus permisiunea Episcopului, a adaugat cu rautate: " Bine, preafericite maicute, puteti in sfarsit sa cantati Te Deum. In calitate de delegat al Episcopului, v-o prezint pe aceasta fetita de 15 ani, a carei intrare in manastire ati vrut-o si voi. Va urez ca ea sa nu va insele sperantele, insa va reamintesc ca, daca se va intampla acest lucru, responsabilitatea va fi numai a voastra!"
In mod neintentionat, atunci cand Episcopul a ajuns la ceremonia de intrare, a gresit imnul si, in loc sa-l intoneze pe cel prevazut pentru a invoca ajutorul Duhului Sfant, a intonat Te Deum-ul de multumire, spre marea satisfactie a comunitatii.
Astfel fetita a ajuns in acea manastire sa duca o viata austera si nu lipsita de multe probleme.
La Lisieux mistica frumusete si maretie care ar trebui sa domneasca intr-un Carmel, devenisera mai degraba meschine.
Formarea spirituala a maicilor fusese deviata spre forme de moralism si ascetism exagerat, forme presarate de jansenism, cu o viziune trista a unui Dumnezeu Judecator care trebuie imbunat prin multe rugaciuni si sacrificii.
La toate acestea se adauga si faptul ca aceasta comunitate monastica era destul de saraca uman si intelectual ( surorile Martin riscau sa apara un grup de intelectuale care puteau fi marginalizate).
In plus, acolo conducea o Maica Superioara inteligenta, insa gata sa porunceasca si sa-si impuna propriile capricii si dispotitii volubile, drept vointa Lui Dumnezeu. In sfarsit, nu lipseau abuzurile pentru putere, mai ales cand se apropia timpul alegerilor in manastire.
In oras se spunea ca Tereza in acea manastire va deveni nascota comunitatii si ca, tocmai datorita acestui lucru, o acceptasera atat de tanara.
Daca exista vreun risc in acest sens, Tereza isi dadea seama perfect de existenta lui.
Nimic din ceea ce a gasit in manastire, nu a surprins-o: deja din afara gratiilor putuse sa intuiasca multe lucruri.
Iluziile primelor zile... Dumnezeu mi-a acordat gratia de a nu avea astfel de iluzii; am gasit viata in manastire asa cum mi-o imaginasem; nici un sacrificiu nu ma minuna.
Acest lucru i-a permis sa simta in intregime gratia de a fi primita acolo unde Dumnezeu o voia fara rezerve: Cu cata profunda bucurie imi repetam aceste lucruri: Pentru totdeauna, sunt aici pentru totdeauna!
Prima sa sarcina este indreptata spre surorile sale de sange: le iubeste cu efuziune insa nu mai vrea sa fie tratata drept sora mai mica ce are nevoie de griji speciale si de protectie.
Nu mai suntem acasa, le repeta, si nu face nici un pas in afara de ceea ce regula le permitea la toate. Daca trebuie sa fie o fetita, trebuie sa fie astfel doar pentru Dumnezeu, nu pentru manifestarile afective ale fiintelor umane.
Maica Superioara clarvazatoare spune despre ea ca are maturitatea unei maici de treizeci de ani.
Dar, la randul sau, Dumnezeu are grija in mod particular de micuta Tereza care I-a fost incredintata.
Prima perioada din viata sa in manastire, sta sub semnul durerii care o purifica mai presus de orice: trista boala a tatalui sau, o boala umilitoare care pare sa le dezonoreze si pe fiice.
Cu ochii plini de durere, Tereza il priveste, din spatele gratiilor, in rarele vizite la vorbitor. O grava forma de arteroscleroza si grave crize de uremie fac ca tatal sau sa se asemene cu un sarman dement cu gesturi ciudate si in mod obscur profetice.
In sfarsit, trebuie sa-l interneze intr-un ospiciu - trista clauzura a tatalui sau - iar surorile Martin devin fiicele nebunului , fraza pe care cativa o murmura chiar si in manastire si a caror rautate este in mod infinit mai mare decat constiinta celor care le pronunta.
Tereza scrie: Asa cum chipul adorat al Lui Isus a fost invelit in timpul Patimilor, tot astfel si chipul slujitorului Sau trebuie sa fie invelit in zilele sale de durere.
Cateodata tatal sau isi ascundea fata ca si cum si-ar fi dat seama de umilirea sa, iar Tereza contempla in el taina chipului sfant al Lui Cristos care, asa cum spunea Isaia - pentru iubirea noastra - "a fost lipsit de frumusete si de decor".
Intr-o zi ea ii spune tatalui sau umilit: Voi incerca sa fiu maretia ta, devenind o mare sfanta. Iar surorilor sale confuze, le va sugera: in Ceruri, doar un fir din parul sau carunt ne va lumina!
Din casa parinteasca, in care acum nu mai ramane nimeni, totul este vandut si se risipesc chiar si amintirile cele mai dragi. Doar doua obiecte raman la Carmel: orologiul din casa, care de acum inainte va bate lungile ore de meditatii, si fotoliul pe rotile al tatalui sau bolnav, pe care Tereza il va folosi in ultimele luni ale vietii sale.
In Carmel, mica Tereza va avea doua taine pe care sa le traiasca: Copilaria Lui Isus (care cere atitudini de ascultare si de abandon simplu si intim) si Patima Lui (care cere participare si sacrificiu): astfel, ea cere sa fie numita Sora Tereza a Lui Isus, a Chipului Sfant.
Este vorba de a citi Evanghelia prin ochii exigenti ai unei fetite, pana cand insasi persoana Terezei va deveni o doctrina vie, un cuvant al Lui Dumnezeu pentru timpurile noastre.
Deci, Tereza ia in serios taina Copilariei Lui Isus.
Isus este Cuvantul Lui Dumnezeu, dar copilarie inseamna etimologic, a nu sti sa vorbesti.
Exista deci aceasta mare taina la inceputul credintei noastre: ca Dumnezeu S-a facut Copil, un copil incapabil sa vorbeasca, si El ne-a insarcinat pe noi, adultii, sa avem grija de El: datorita acestui fapt, toti trebuie sa invatam multe lucruri de la Maria, Mama Sa.
Asa cum toate mamele stiu, cand in casa soseste un nou copil, exista si exigente: el doarme si e nevoie sa se faca liniste; el se joaca, iar jocul sau reprezinta o munca serioasa care va fi usurata si protejata; el plange si trebuie sa fie consolat; copilul are nevoie sa simta ca apartine cuiva; in sfarsit, copilul atrage asupra sa intreaga atentie a adultului.
Von Balthasar scrie: "A dormi si a se juca, sunt cele doua ocupatii ale Cuvantului" (adica a Cuvantului Lui Dumnezeu devenit Copil) care o fascineaza pe Tereza de Lisieux, pe ea care, ca o adevarata mama se emotioneaza mereu in fata Copilului, considerand raportul sau cu El, foarte natural si concret".
Toate acele probleme pe care noi, adultii le avem cand ne gandim la Dumnezeu Atotputernic (asteptam de la El multe lucruri, pretindem sa fim ingrijiti, ascultati, sustinuti, ajutati), Tereza le rezolva radical, punandu-se in fata Misterului Lui. I se ofera Lui ca o jucarie, dar nu una scumpa pe care copiii se tem sa o atinga, ci una comuna, de toate zilele, preferata, pe care putem sa o luam, sa o strangem la piept, sau sa o izbim cautand-o apoi cu nerabdare.
Cand Tereza sufera, acest lucru se intampla pentru ca, Copilul Isus isi neglijeaza sau isi arunca in mod provizoriu jucaria, sau o rupe pentru a vedea cum este facuta: cine ar putea sa-i spuna: "de ce faci astfel?". Este jucaria Sa.
Isus al Terezei se joaca cu mingea (si mingea este de multe ori lovita si aruncata departe), se joaca cu titirezul (iar acesta este izbit de coarda ca sa se poata invarti mai repede), se joaca cu popicele (care sunt alese drept tinta si lovite), iar apoi, cand isi opreste jocul, isi aduna jucariile si le strange la piept.
Mai ales, Isus al Terezei doarme, iar atunci ea trebuie sa stie sa taca pentru a nu-l deranja.
Multi, aici jos, daca Isus adoarme, inceteaza sa-I mai slijeasca si sa mai creada in El - observa sfanta.
Imaginile cu care isi umple povestea vietii, sunt luate din lumea fantastica, familiara si senina copiilor; cine are de-a face cu ei (mai ales mamele) stiu foarte bine ca o astfel de lume poate fi exigenta si serioasa.
Devotiunii Terezei fata de Sfanta Copilarie a Lui Isus, ii corespunde munca sa cotidiana pentru a ramane fetita.
Dincolo de imagini, este vorba de a renunta sa ne imaginam ca viata crestina sa fie o serie de mari insarcinari si de circumstante importante (pentru ca apoi sa ne simtim frustrati cand nu ni se pare ca suntem indeajuns valorificati sau vice-versa, cand ni se pare ca noi nu suntem la inaltime). Este vorba de a parcurge bucurosi si cu bunavointa calea abandonului copilului care adoarme fara frica in bratele tatalui sau.
A te abandona fara frica inseamna a accepta ca baza tuturor lucrurilor sa fie constiinta de a apartine in siguranta, de a avea un tata. Astfel invatam sa nu ne bazam pe propriile capacitati si forte, pe propriile asteptari.
Copilul adormit este imaginea radicalei experiente crestine: cea care trebuie sa ne ia orice incredere ca ne putem salva singuri, orice ingamfare cu privire la puterile noastre, orice fariseism, orice calcul si orice narcisim spiritual.
Aspectul pozitiv, activ al acestei imagini, rezida in a sublinia faptul ca ceea ce conteaza este iubirea cu care ne abandonam. Acum, daca acest lucru este adevarat, totul poate fi folosit pentru a marturisi iubirea, iar totul este infinit important pentru acest scop.
Un copil, pentru a-si demonstra iubirea pentru mama sa, cateodata ii daruieste una dintre jucariile sale: bineinteles, jucaria nu-i foloseste mamei si apoi ea insasi i-a cumparat-o; si totusi ea o primeste emotionata si serioasa. Acest lucru noi putem sa il facem cu Dumnezeu in mii de moduri diferite: cu mii de daruri putem sa-I restituim ceea ce el ne-a daruit, iar El primeste si face ca acel lucru sa devina si mai pretios, intr-un proces de schimb continuu de iubire care dureaza toata viata.
Totul in existenta Terezei devine astfel teribil de serios si dulce atunci cand in joc este iubirea. A-si petrece o ora de rugaciune numai suportand cu rabdare zgomotul iritant facut - fara sa-si dea seama - de o alta sora, din cauza unui tic nervos. A nu se plange daca o vecina distrata varsa pe ea apa murdara de la rufe in timpul spalatului. A accepta ceea ce i se da de mancare chiar daca hrana e constituita din resturile pe care nimeni nu le mai vrea. A nu se arata rece, pentru ca nu trebuie sa ne plangem in fata Celui pe care-L iubim.
A se supune cu o deplina fidelitate si bucurie, chiar si atunci cand, instincitv, am vrea sa protestam. A o trata cu duiosie pe sora cea mai antipatica astfel incat sa se simta perfecta. A impatura paturile uitate ale altor surori. In sfarsit, a nu lasa sa scape nici un mic sacrificiu, privire, cuvant, pentru a profita de orice lucru marunt si a-l face cu iubire.
O serie numeroasa de lucruri marunte, de zi cu zi si apartinand oricarei persoane - care atunci cand sunt traite cu manie si resemnare, se consuma, insa daca sunt traite pentru iubire si prin iubire, incalzesc inimile, chiar si ale celor care nici macar nu-si dau seama de acest lucru. Este un proces in care pot fi recuperate pana si propriile slabiciuni, incoerente si mici pacate.
Tereza le accepta si pe acestea, nu pentru ca nu-si dadea seama de ele (care dimpotriva, o intristeaza la fel cum orice neputinta il intristeaza pe un copil), ci pentru ca nu pot sa-i opreasca cea din urma resursa: de a se simti mica, doritoare de ajutorare, de iertare, de har.
Prin acest mesaja Tereza vindeca Biserica din timpul sau, de ultimele simptome ale jansenismului. Nu se obtine implicarea oamenilor doar invatandu-i sa se teama de severa judecata a Lui Dumnezeu, ci provocand mai degraba uimirea de a se simti iubiti dincolo de orice merit.
In timpul Terezei, cateva suflete obisnuiau sa se ofere drept victime pentru divina justitie, pentru a atrage asupra lor pedepsele rezervate celor vinovati. Mai mult, acest act de consacrare este considerat culmea spiritualitatii Carmelului.
Tereza, la 22 de an,i ii cere superioarei sale permisiunea de a se putea oferi drept victima iubirii milostive a Lui Dumnezeu, acelei iubiri care - spune ea - este de mii de ori mai exigenta decat justita. Ea insasi compune formula de consacrare. Dumnezeul meu, vreau sa Te iubesc si sa fac sa fii iubit... insa simt neputinta si cer ca Tu sa fii sanctitatea mea. Pentru a trai un act de iubire perfect, eu ma ofer asemenea unei victime a holocaustului iubirii Tale milostive, implorandu-Te sa ma consumi in intregime... astfel incat, eu sa devin martira a iubirii Tale, o, Dumnezeul meu.
Tereza e convinsa ca atunci cand Dumnezeu gaseste suflete care se deschid spre iubirea Sa, El le consuma rapid cu un foc care arde. Acest lucru, intr-un aparent contrast, nu inseamna pentru Tereza a fi patruns in experiente interioare rasplatite si luminoase, situatia sa normala era, dimpotriva, ariditatea: fericita, da, dar numai pentru faptul de a-L iubi pe Dumnezeu si de a se sti iubita, chiar daca nu simte nici o emotie.
Intre timp, in comunitate viata se scurge ca de obicei, cu frumusetea sa de fond si cu meschinaria anumitor realizari: cu superioara, care incearca cu orice pret sa-si mentina pozitia si care se intristeaza pentru ca in locul sau va fi aleasa sora Terezei (mamei ei de altadata) si cu Tereza, care va ramane la statutul de eterna novice, chiar daca i se acorda anumite responsabilitati educative fata de novicele mai recente.
O sora mai in varsta, care o are de ajutor in sacristie pe Tereza, o numeste "Sora Asa-sa-fie", deoarece Tereza intotdeauna raspundea afirmativ. Si totusi, cu totii stiu cat de bine stie sa fie energica atunci cand este necesar.
La 23 de ani Tereza se imbolnaveste de tuberculoza. Cand, in noaptea de Joia Sfanta a anului 1896, o picatura de sange-i apare pe buze, intelege ca este un anunt al mortii, insa ii ofera Lui Dumnezeu sacrificiul de a nu aprinde lampa pentru a privi ceea ce i se intamplase: asteapta zorile si apoi, in Vinerea Sfanta, se ofera sa-L insoteasca pe Cristos in Patimile Sale. Astfel, intra in tenebrele si angoasele din Ghetsimani. Isus a permis ca sufletul meu sa fie invadat de intunericul cel mai de nepatruns si ca gandul spre Cer, odata atat de dulce pentru mine, sa nu mai fie decat ca un motiv de lupta si de tulburare...
I se pare ca este pusa impreuna cu pacatosii, cu necredinciosii, mai ales langa cei care
si-au pierdut credinta din vina proprie pentru ca au abuzat de harurile Lui Dumnezeu. I se pare ca aude un cor de batjocuri care-i anunta nimicul final, golul. Se simte ca si cum ar fi stat la masa pacatosilor unde i se cere sa ramana: Doamne, mica Ta fiica iti cere iertare pentru fratii sai; ea accepta sa manance painea durerii atat timp cat vei voi, si nu va vrea sa se ridice de la aceasta masa la care mananca pacatosii, inaintea zilei desemnate de Tine... Doamne, intoarce-ne indreptatiti pe calea cea buna...
Aceasta acceptare de a sta la masa profanata, pentru ca si acolo sa fie cineva care-L iubeste pe Dumnezeu, este o experienta strans legata de ceea ce se intampla in Franta, la sfarsitul secolului.
Astazi, stim ca senzatia Terezei ( de a fi pusa impreuna cu pacatosii si cu ateii) avea un fundament foarte realist. Datorita unui ansamblu de circumstante ciudate - care ar dura prea mult sa fie povestite - Tereza, in ultimele luni ale vietii sale, a fost implicata personal si folosita ( cu durerea si oroarea sa profunda) in cea mai mare bataie de joc pe care anumiti anti-clericali si masoni au organizat-o in acei ani impotriva Bisericii, folosindu-se chiar de o fotografie a sa (este un episod cunoscut, ca si scandalul Vaughan).
Ea sufera pentru Provincialul Carmelitanilor, parintele Loyson, cel mai mare predicator al timpului sau, devenise calugarul renegat: scos din preotie, casatorit, fondator al unei secte crestine, excomunicat. Pentru el va face Tereza ultima sa Impartasanie.
Ea era in cunostinta de cauza in legatura cu ceea ce se intampla in lumea in care scientismul ataca in mod feroce credinta; si i-a simtit fascinatia diabolica.
Daca ai sti - i-a spus ea surorii sale - ce ganduri oribile ma obsedeaza. Roaga-te mult pentru mine ca sa nu mai ascult demonul care ma determina sa cred atatea minciuni. Rationamentele celor mai rai rationalisti apar in mintea mea: ca mai tarziu, datorita numeroaselor progrese neincetate, stiinta va gasi o explicatie naturala pentru toate si vom avea ratiunea definitiva a tot ceea ce exista si care, deocamdata, este o problema doar pentru ca exista multe alte lucruri pe care trebuie sa le descoperim... O, Maica mea, cum e posibil sa am astfel de ganduri, cand Il iubesc atat de mult pe Dumnezeu! Insa ofer aceste suferinte atroce, pentru a obtine credinta pentru sarmanii necredinciosi, pentru toti aceia ce se indeparteaza de tot ceea ce inseamna Biserica.
Tereza a acceptat, deci, sa patrunda in acele tenebre care in Vinerea Sfanta au acoperit intregul pamant.
Vad un zid care se inalta pana la cer... totul a disparut... eu cred, pentru ca vreau sa cred.
Intre timp ea isi continua, din ascultare fata de superioara, autobiografia, povestind propria cale interioara pana la totala intelegere a ceea ce este cu adevarat iubirea.
In autobiografie ne povesteste si cum ea a descoperit in mod definitiv sensul vocatiei sale carmelitane. Povesteste despre marile si multiplele dorinte care i-au agitat sufletul pana in ziua in care a inteles complet ca Biserica este un corp in care toate madularele actioneaza - fiecare in mod ordonat si distinct - pentru binele intregului organism. Astfel a inteles, cu nespusa bucurie, ca Biserica trebuie sa aiba o inima. De aceea vocatia sa este de a se pune in aceasta inima care alimenteaza si sustine toate vocatiile: In inima Bisericii, Maica mea mea, eu voi fi iubirea.
Intre timp boala actioneaza in mod implacabil. Surorile care o asista, tind din ce in ce mai mult ca sa o trateze ca pe o copila (chiar daca sunt ele cele care recunosc si care depind de maturitatea spirituala a Terezei), ea consimtind cu simplitate.
Stie ca trebuie sa infrunte cea din urma si cea mai dificial incercare: sa arate adevarul doctrinei sale (micuta cale) chiar si cand strabate dura strada a suferintei si a mortii.
Un copil nu are nevoie sa invete sa se nasca, insa un adult, care vrea sa ramana copil in fata Lui Dumnezeu, trebuie sa stie sa moara ca si cum s-ar naste.
Cateodata Tereza se ingrijoreaza: Cum voi muri? Nu voi invata niciodata sa mor! Intuitie ca incercarea sa va fi teribila: corpul sau se sfarseste rapid, iar boala ii da dureri insuportabile: Superioara a hotarat ca unei carmelitane nu este necesar sa i se dea morfina.
Plamanii ii sunt total devastati si-i fac respiratia foarte greoaie, iar in acea perioada nu exista posibilitatea de a avea masca de oxigen. Astfel, chiar din punct de vedere fizic, corpul pare sa i se micsoreze (cand ii vor aranja sarmanul trup, infirmierele vor spune ca pare al unei fetite de 12 ani), iar respiratia sa pare sa reproduca prima dificultate a copilului care vine spre lumina. Ii este foarte frica: Daca ati sti ce inseamna sa nu poti sa respiri! Daca ma sufoc - spune - bunul Dumnezeu imi va da putere. Orice respiratie inseamna o durere violenta insa nu e, pana acum, atat de mare incat sa ma faca sa strig. Si privind o iconita a Sfintei Fecioare: Sfanta Fecioara, Tu stii ca eu ma sufoc! Imi lipseste aerul de pe Pamant. Cand imi va da Domnul, aerul din Cer?
Ultimele luni sunt caracterizate de o suferinta care creste din ce in ce mai mult ca si o mare care o cuprinde din toate partile si ii cere - de aceasta data complet - abandonul unui copil care se incredinteaza tuturor.
Am uitat de mine, am facut astfel incat sa nu am grija de mine deloc. Sufar doar clipa de clipa.
Copiii nu sunt condamnati. Micutii vor fi tratati cu extrema duiosie. Putem foarte bine sa ramanem copii, chiar daca avem mari insarcinari, chiar daca traim mult. Daca as fi trait pana la optzeci de ani, stiu ca as fi fost foarte mica, ca si acum.
Celui care o intreaba daca suferintele au devenit insuportabile, ii raspunde: Nu, pot inca sa-i spun bunului Dumnezeu ca-L iubesc, si cred ca e suficient. Azi noapte nu mai puteam: am cerut Sfintei Fecioare sa-mi ia capul in maini ca sa pot sa suport durerea.
Despre durerile sale, spune: Eu iubesc tot ceea ce bunul Dumnezeu imi da.
Daca cineva o lauda pentru marea sa rabdare, ea replica, ca si cineva care nu se simte inca inteles: Nu am avut inca nici macar un moment de rabdare. Nu e rabdarea mea... Intotdeauna, noi gresim!
Lumea copilariei, stilul si comparatiile de alta data ii raman familiare, in ciuda faptului ca este strabatuta de suferinte nespuse. Le povesteste surorilor sale:
Pentru prima data, cand in infirmierie mi-au dat niste struguri, I-am spus lui Isus Copil: Cat de buni sunt! Nu inteleg de ce astepti atat de mult sa vii sa ma iei. Iata: sunt si eu un ciorchine de strugure si toti imi spun ca sunt atat de coapta!
Intr-o zi parea adormita, iar sora de la infirmierie o anunta pe alta: "Este atat de obosita". Tereza asculta, apoi povesteste: Ma gandeam inlauntrul meu: chiar e adevarat! Asa este. Da, sunt ca un calator obosit, sfarsit care, ajuns la sfarsitul drumului sau, se prabuseste pe pamant. Eu insa ma prabusesc in bratele bunului Dumnezeu.
Si chiar asa i s-a intamplat dupa o lunga si dureroasa agonie. Sora sa povesteste:
"Un horcait teribil ii sfasia piptul, avea privirea congestionata, mainile vinete, picioarele reci si tremura din tot corpul".
A fost cateva ore in aceasta stare. Spre seara, a privit-o pe superioara si i-a spus: Maica mea, nu a sosit inca momentul agoniei? deci, nu sunt inca pe moarte?
Superioara i-a raspuns ca poate bunul Dumnezeu vrea sa mai astepte putin.
Capul i-a cazut pe spate, ochii i-au ramas ficsi, stralucitori, pe o portiune a Crezului. Apoi a murit.
Lumea isi avea acum mica sfanta.
Cand in iunie 1980, Papa Ioan Paul al
II-lea a fost in pelerinaj la Lisieux, a spus: "Sa aducem multumiri pentru Sfanta Tereza din Lisieux. Sa multumim pentru frumusetea simpla si pura care s-a manifestat prin ea, Bisericii si lumii. Aceasta frumusete incanta chiar daca stim cum aceasta a fost dificila si a crescut intr-o suferinta... insa frumosul exista deoarece ne fascineaza pentru munca. Pentru munca cea mai importanta prin care omul invata taina umanitatii sale".
In scrisoarea din 15 august 1996, prin care Papa ii invita pe tineri, pentru un an mai tarziu, la a 12-a zi a tineretului in Paris, se putea citi un lung pasaj - neobisnuit si desigur semnificativ - in care Tereza era amintita drept "o sfanta tanara care... prin fascinatia sfinteniei sale, confirma ca Dumnezeu le da chiar si tinerilor, din abundenta, comorile intelepciunii Sale".
Era un inceput a ceea ce acelasi Papa, in 24 august 1997, anunta solemn in fata a mai mult de un milion de persoane, in special tineri:
 |
| Relicvarul Sfintei Tereza a Pruncului Isus (de Lisieux) |
din: "Pe urmele Micii Tereza - Ganduri despre viata"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.