PORTRETUL CELUI NEVAZUT

   "Tu nu poti vedea Chipul meu!" (Ex 33, 20). Iata ce a auzit Moise pe timpuri. Si a fost o mare deceptie pentru el. 

   Poporul Lui Dumnezeu din timpul Vechiului Legamant cunostea bine aceasta interdictie, dureroasa pentru oameni. Deja constient ca Dumnezeu, de o transcendenta absoluta, este invizibil, poporul Vechiului Legamant a mai primit in plus, o interdictie:  

   "Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din cate sunt in cer, sus, si din cate sunt pe pamant, jos, si din cate sunt in apele de sub pamant!

    Sa nu te inchini lor, nici sa le Slujesti, ca Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu gelos..." ( Ex 20, 4-5).  Si totusi, cei care recitau psalmii nu aveau o mai mare dorinta decat de a contempla, macar o data, Chipul Lui Dumnezeu.

   "Insetat-a sufletul meu de Dumnezeu, de Dumnezeul cel  Viu: cand voi veni si ma voi infatisa in fata Lui Dumnezeu" (Ps 42/41, 3) sau "Asculta-ma Doamne caci indurarea Ta este bunatate, in marea Ta iubire, cauta spre mine! Nu-ti ascunde Fata Ta de la slujitorul Tau..." (Ps 69/68, 17-18).  Aceasta dorinta se repercuteaza in intregul Vechi Testament.

    Si atunci cum a ajuns Biserica catolica sa accepte icoanele, sculpturile, picturile, gravurile care Il reprezinta pe Dumnezeu, atata vreme cat islamismul si iudaismul au mentinut interdictia? Raspunsul la aceasta intrebare este: pe baza Intruparii Lui Dumnezeu in Iisus Cristos. Dar in interiorul Bisericii s-a facut simtita o lunga si dura opozitie, mai ales din secolul al VII-lea pana in secolul al IX-lea, cand lupta a luat forma unei incrancenari extreme contra "imaginilor Lui Dumnezeu", lupta care a fost uneori sangeroasa. ( In Occident chiar a  reaparut pe parcursul convulsiilor religioase din secolul al XVI-lea). Partizanii si opozantii presimteau ca in joc este ceva esential.               

  Asumandu-si raspunderea, Biserica a luat, dupa o matura chibzuinta, o decizie de principiu in cursul celui de-al 7-lea (787) si al 8-lea (869) conciliu ecumenic: venerarea icoanelor a fost recunoscuta ca o consecinta a Intruparii Lui Dumnezeu, a aparitiei Sale umane, in Iisus Cristos. In 869, canonul al 3-lea al conciliului de la Constantinopol da urmatoarea definitie:" Stipulam sa marturisim tot atata respect icoanei Domnului Nostru ca si cartilor Sfintelor Evanghelii. Caci la fel cum   Cuvantul se propaga prin litere (ale alfabetului) tot asa si pictura actioneaza prin reprezentarea in culori. Prin urmare, daca cineva nu venereaza icoana Mantuitorului, el nu trebuie sa fie in masura nici sa contemple Sfanta Sa Fata la ultima Sa venire!"  Intruparea Fiului Lui Dumnezeu e cea care a inaugurat o noua "economie" a imaginilor.

   "Altadata, Dumnezeu care nu are nici trup, nici chip, nu putea in nici un fel sa fie reprezentat printr-o imagine.  Insa acum, de vreme ce s-a aratat in trup si a trait laolalta cu oamenii, imi pot face o imagine despre ceea ce am vazut din Dumnezeu. (...) Cu chipul descoperit, noi contemplam slava Domnului" spunea Sfantul Ioan Damaschinul (conform  Catehismului Bisericii Catolice 1159).

   Astfel, conciliul de la Constantinopol deschide calea unei teologii a imaginilor. Apelul, mereu repercutat, al rugaciunii psalmistului, se afla concretizat in modul cel mai minunat in Intruparea Lui Dumnezeu. Aceasta il face pe Sfantul Paul sa scrie: " El (Cristos) este imaginea Dumnezeului nevazut" (Col 1, 15). Si apoi, la Ioan, Isus repeta in doua randuri ca cel care Il vede, vede pe Tatal (12,42 si 16,9).

   Aceasta decizie a conciliului de la Constantinopol plaseaza, in mod indiscutabil, icoana alaturi de evanghelii. Rezulta de aici ca pe langa revelatia Cuvantului, exista o revelatie a imaginii. Dar daca ne amintim acum cat de repede si cu cata strasnicie sunt discutate si interpretate cuvintele - aceasta a dus uneori la schisme -, putem admite ca imaginea dechide cu mai mare usurinta inimile la credinta, decat cuvantul.

   Acest lucru a fost perceput atat de clar de  mica Tereza, incat ea isi semna scrisorile nu doar "Tereza a Pruncului Iisus" ci Tereza a Pruncului Iisus  si a Preasfintei Fete".

   Dar nu vom intelege niciodata limbajul imaginilor daca nu percepem ce sunt ele cu adevarat in esenta lor.

   Imaginile nu sunt nici idoli nici fetisuri. Ele sunt o oglinda a Lui Cristos, a Sfintei Sale Mame, a sfintilor, ceea ce confirma si apostolul Paul : "Caci vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata" (1 Co 13,12).

   Chipul Lui Cristos, "care n-a fost facut de mana omeneasca", este prima dintre toate icoanele, Icoana prin excelenta. Fiecare persoana care lasa ca icoanele sa actioneze in ea, simte aceasta "frumusete divina".  Si totusi nu imaginea - chiar daca anumite forme ale pietatii populare ar putea lasa sa se presupuna - este cea pe care o adoram, o veneram,  ci persoana pe care o reprezinta imaginea. Am vazut ca  Sfantul Ioan Damaschinul a fost un mare aparator al icoanelor. Dar cel care a formulat aceasta cel mai adecvat, credem ca a fost misticul si teologul Denis Areopagitul:   "Imaginea, plina de har, permite crestinului sa devina participant la sfintenia Imaginii primare si devine el insusi participant la mister. Portretul Celui Nevazut il face capabil sa se ridice la contemplarea divina, prin contemplarea invizibilului.

                                      (HWR in "Stella Maris 297"  - "Regina Pacis" 48)